17
Prea multe
gânduri spre trecut, prea multe spre viitor. Şi prezentul? Care este prezentul
meu? Prea multe gânduri în timpul zilei şi la fel de multe în timpul nopţii.
Nopţi fără somn, doar cu gânduri.
În acea
noapte am ajuns destul de târziu acasă. Veneam de la o lansare de carte,
eveniment urmat de o întâlnire mai restrânsă între prieteni, la un pahar de
whisky, rom, bere, după gusturile fiecăruia. Gândurile nu-mi dădeau pace. M-am
străduit totuşi să adorm, chiar şi numai trei-patru ore înainte de a mă trezi
pentru a pleca la serviciu. Însă, după acele câteva ore de somn, am regretat că
nu-mi lăsasem mai bine gândurile să zboare, decât să le închid în mine şi să
permit viselor nopţii să mă ia în stăpânire.
*
Un restaurant. O
masă. Pe scaune, eu şi mai multe persoane. Atmosferă boemă. Mă simţeam bine.
Lângă mine, a apărut dintr-odată prietenul meu, venit de la mare depărtare.
Ajunsesem să cred că era acel prinţ pe cal alb, din visul meu. Stătea în
picioare şi mă privea surâzând. Arăta bine, îmbrăcat cu un sacou ciocolatiu şi
un pulover fin, de culoarea coniacului. Ne-am uitat un timp unul la
celălalt, nepăsându-ne de persoanele din jur. El a întins mâna spre mine, iar
eu m-am ridicat de pe scaun. Am plecat împreună. Cei de la masă nu
ne-au băgat în seamă, ca şi cum era ceva firesc. Ne-am plimbat pe străzi,
mână-n mână. Nu vorbeam, nu simţeam nevoia. Din când în când, el întorcea capul
spre mine. Privirile noastre se contopeau într-una singură. Îmbătă-toare. Ochii
zâmbeau, buzele zâmbeau. Clipe de fericire. Siguranţa că nu va fi luat de lângă
mine şi că, în sfârşit, golul din suflet mi se va umple cu dragostea lui.
Se înserase.
Străzile oraşului. Luminate. Deodată, mâna mea a rămas singură. Lângă mine nu
se afla nimeni. Bărbatul îmbrăcat cu un sacou ciocolatiu şi un pulover fin, de
culoarea coniacului dispăruse. Nu m-am mai speriat ca în alt vis. Mi-am zis că
probabil se întorsese la restaurant, că nu fusesem eu atentă când îmi spusese
că trebuia să discute cu vreuna dintre persoanele de la masă. Nu am intrat în
panică şi am revenit la restaurant. Acolo, nimeni, nici el, nici ceilalţi. Toţi
dispăruseră. Mi-am scos din poşetă telefoanele mobile. Ciudat, erau trei, în
realitate nu aveam decât unul. Gândeam: „Nu se poate să nu-l găsesc, s-a
întâmplat ceva. Trebuie să-l sun”. Un telefon nu voia să funcţioneze, oricât îi
chinuiam tastele, din memoria celui de-al
doilea dispăruse numărul lui, iar acumulatorul celui de-al treilea era
descărcat. Imposibil să-l contactez. M-am speriat. Cu disperare, mă uitam la
telefoanele „moarte”. Inima îmi bătea nebuneşte. Atunci m-am trezit. Bucurie
mare când am constatat că nu fusese decât un vis şi că nu ajunsesem să
fac un atac de cord.
Îngrijorarea
însă m-a cuprins puţin mai târziu, pe drum, spre serviciu. Ştiam ce prevestea
visul. Cunoşteam cu exactitate semnificaţia.
Mă aflam în metrou, trebuia să-mi stăpânesc lacrimile.
No comments:
Post a Comment