VOLUME DE AUTOR
Thursday, March 26, 2026
Volumul „Bucuria conversației” , 2025 - interviuri. Lansat/prezentat: Centrul Cultural Mihai Eminescu, Bookfest, Gaudeamus
Conversația a devenit un minunat
prilej de a aduce în fața celor care se vor apleca asupra acestor pagini
detalii savuroase privind experiențe de viață, îndeosebi de pe tărâmul cultural-jurnalistic.
Propunând celor intervievați o
întoarcere în timp, mi-am dorit o prezentare în evoluție
atât a creațiilor acestora, cât și a personalității lor, privirile aruncate în
trecut, dintr-o altă perspectivă, transformându-se în ocazii plăcute de
rememorare a unor etape ale existenței, de „reîntâlnire” cu profesori sau cu
alți oameni care au avut impact semnificativ asupra formării și dezvoltării în
domeniul cultural respectiv.
Volumul cuprinde 24 de interviuri.
Zece dintre acestea au fost publicate în Revista
trimestrială de cultură Astralis, începând cu numărul 4, ultimul din
anul 2022, și până la primul număr al anului 2025. Persoanele intervievate sunt:
Mihaela Toader, Liviu Țăranu, Nicolae Rusu, Mihaela
I. Rădulescu, Laura Schussmann, Crina Decusară Bocșan, Mihai Maxim, Ștefan R.
Apostol, Ileana Belușica, Catia Maxim, Virgil Borcan, Mircea Brenciu, Marina
Costa, Issabela Cotelin, Iuliana Dinu, Costică Dogaru, Daniela Gherasă, Veronica
Pavel Lerner, Adrian-Daniel Lupeanu, Maria Mânzală, Ada Nemescu, Andrei
Pennazio, Roxana Procopiescu, Bianca Timșa Stoicescu.
Volumui „Magia aventurii Astralis, 2024 - publicistică. Lansat/prezentat: Muzeul Național al Literaturii Române, Bookfest, Gaudeamus
În cele 358 de pagini sunt cuprinse articolele publicate în perioada 2019-2023 în Revista trimestrială de cultură Astralis.
Volumul „Fascinația dialogului”, 2022 - interviuri . Lansat/prezentat: Muzeul Național al Literaturii Române, Bookfest, Gaudeamus
În cele 288 de pagini ale volumului sunt cuprinse 21 de interviuri
realizate cu scriitori, jurnaliști, critici literari, artiști
plastici, actori, muzicieni, profesori, unii fiind membri ai Uniunii
Ziariștilor Profesioniști din România și/sau membri ai Uniunii Scriitorilor din
România. În ordine alfabetică, aceștia sunt: Dan
Anghelescu, Elena Armenescu, Magda Băcescu, Alexandru Burcă, Geo Călugăru, Iulian
Cătălui, Eugen Cojocaru, Evelyne Maria Croitoru, George Custură, Ana Dobre, Ana
Calina Garaș, Lucian Gruia, Daniela Gumann, Cleopatra Luca, Constantin Lupeanu,
Marian Nencescu, Anda Pop, Loreta Popa, Mihaela Roșu Bînă, Gabriel Stan, Luminița
Zaharia.
Din volumul „Îngerii din Lună”
60
Amintirile mă
poartă pe panta abruptă a trecutului.
Greutatea
urcușului mi-a-ntărit voința.
Dar nu mi-a obosit
durerile.
Lupt cu ele să
nu-mi mai izbească sufletul obosit.
Sufletul meu nu le
mai poate duce.
Liniștea nu se
apropie de el.
Singur și trist,
caută
parfumul dulce al
bujorului,
mireasma delicată
a freziei,
s-ar ascunde între
petalele unei orhidee albastre,
mângâiat de ele,
ar sta
până când
amintirile s-ar
scufunda în parfumul unui crin.
Și atunci,
revigorat, i-ar mulțumi orhideei albastre
și-ar pleca pe
calea lui,
spre înălțimi,
purtat de culorile
curcubeului.
61
E dreptul tău
s-alegi chipul singurătății.
Dar nu alege
chipul singurătății-n doi,
el umple cu durere
spațiul dintre voi.
Ia chipul
singurătății resemnate.
E mai blând.
Acceptă-l odată cu
pustiul din tine.
Fii tu însuți, și
chipul singurătății liniștite
îți va aduce
zâmbetul pierdut.
Încrezător, nu
alegi niciun chip.
Înconjurat de
oameni, cauți Omul ales.
Nu-l întâlnești.
Nu se află pe
calea destinului tău.
Te-nșeli
și dezamăgirea
doare.
Singurătatea ia
chipul tău.
Până când
vei căuta doar în
tine
și vei descoperi
taina.
62
Fără rezonanța
sufletelor
nu există iubire.
Există doar iluzie,
care lasă în urmă
doi străini.
Agățați de
posibile puncte comune,
cei doi rezistă
până când firul se
rupe.
Cad în gol.
Fără rezonanța
sufletelor
nu există poezie.
Sufletele se usucă
asemenea
unei flori neudate
oricât ar fi de
rezistentă.
Fără rezonanța
dintre ele,
sufletele așteaptă
moartea,
care vine încet-încet,
și totul devine
neant.
63
Cuprins de
tristețe,
ai puterea s-o
alungi.
Mergi mai departe.
Cauți clipe de
bucurie.
Tristețea
se-ndepărtează.
Bucuriile vin și
pleacă.
Tristețea revine
iar și iar
căutând, căutând.
Totul se repetă.
Bucuriile scad.
Tristețea crește.
Până la sfârșit,
când rămâne doar
tristețea
sufletelor
care te iubesc…
Intensitatea
scade…
Tristețea dispare…
Uitarea se naște.
64
Va veni o vreme
când voi pleca în
lumea mea,
acolo unde
orhideele îmi vor fi casă,
iar petalele de
bujor drumul spre ea.
Trandafirii îmi
vor împodobi camerele,
iar aerul îmi va
fi înmiresmat de frezii.
Acolo, în lumea
mea,
mă voi odihni pe o
bancă în formă de scoică,
umbrită de
magnolii galbene,
și voi citi
poezii.
În lacul din fața
mea, acoperit de nuferi albi,
se va oglindi
cerul.
Permanent
albastru.
Voi ridica
privirea spre bambușii din jurul lui,
adulmecând
mireasma crinilor,
purtată de adierea
mereu primăvăratică.
Acolo, în lumea
mea,
florile aduc
liniște sufletului,
iar iubirea,
fericirea permanentă.
Acolo, în lumea
mea,
nu plouă,
nu fulgeră,
nu tună.
Oamenii trăiesc
mulți ani.
Bunătatea și
gingășia sufletului lor
sunt parte a
Universului primordial.
Inima lor nu
cunoaște teama.
Nici ura.
Acolo, în lumea
mea,
îl voi întâlni pe
el,
Omul ales,
așezat pe o bancă
în formă de scoică,
umbrită de
magnolii galbene,
citind poezii.
x
Volumul „Renașterea unui imperiu - cultură și guvernare în perioada dinastiei chineze Song”, 2019 - studiu istoric. Lansat/prezentat : Librăria LIBRARIUM TNB , Bookfest, Gaudeamus
Confucius
a fost acela care prin preceptele sale a condus la accentuarea eticii ca
trăsătură distinctă a culturii chineze. Învăţăturile confucianiste, înrădăcinate
în mentalul chinezilor, au dominat comportamentul în societate, au influenţat
definitoriu istoria şi cultura. S-au accentuat interesele de grup în
detrimentul celor personale şi a apărut nevoia de perfecţionare a individului
cu scopul de a se pune în slujba comunităţii.
În
domeniul politicii şi al guvernării, preocuparea gânditorilor chinezii s-a
îndreptat mai mult spre principiile morale decât spre formele politice. Valoarea
unei guvernări este dată de trăsăturile morale ale conducătorilor și, de aici,
conștientizarea de către aceștia a nevoii de avea alături oameni valoroși fără
de care nu ar fi putut ridica societatea chineză la un nivel superior de
dezvoltare în multe etape ale istoriei. Așa s-a întâmplat în Tang, așa s-a
întâmplat în Song. De aceea, primul capitol al cărții de față este dedicat
celor mai însemnați împărați și sistemului lor de guvernare. Între cele două
dinastii au existat cincizeci și trei de ani de haos, dar aceasta nu a
împiedicat spiritul chinez să se revigoreze și să regăsească drumul spre
progres. Intelectuali prin excelență, caracterizaţi prin toleranţă şi umanism,
împăraţii se puteau ocupa în aceeaşi măsură de literatură, politică, filosofie.
Prosperitatea statului chinez a fost premiul pentru atitudinea lor înţeleaptă
şi pacifistă. (din capitolul final)
Fragment din volumul „Renașterea unui imperiu - cultură și guvernare în perioada dinastiei chineze Song”
Pictura în dinastia Song
Asemenea
dinastiilor anterioare, Sui (589-617) şi Tang (618-907), şi în Song confucianismul,
budismul şi taoismul se influenţează reciproc, se întrepătrund fundamental. Pictorii
din dinastia Song au moştenit tradiţia, dar nu s-au limitat la imitaţie, ei au
creat lucrări de o valoare
inegalabilă. „Pictura din timpul Song a atins o perfecţiune ce nu a putut fi
întrecută sau egalată în perioadele ulterioare. Mai mult, ea a reprezentat
forma artistică a acelei epoci, relevînd mai bine decât orice operă literară
spiritul civilizaţiei chineze, matură şi rafinată, înainte ca mongolii să fi
distrus şi să fi pustiit Orientul.”[1]
S-a ajuns la o mai bună
înţelegere a naturii. În Song de Nord, spiritul naturii este redat prin
multiplicarea formelor. Îngrămădind munte peste munte, reprezentarea artistică sugerează
momente succesive de trăiri, de experienţe şi o mişcare care trece peste
limitele picturii. În Song de Sud, sunt folosite mijloace opuse, tainele
naturii fiind dezvăluite în mod subtil, prin camuflarea formei, peisajul
devenind un simbol vizual perceptibil al universului atotcuprinzător. În
picturi apar doar câteva elemente, cum ar fi un învăţat dus de o barcă sau
meditând în faţa unei cascade şi un munte solitar în fundal.
Folosind tehnica monocromă, pictorii
duc peisajele pe cele mai înalte culmi ale genului.
Este perioada în care a trăit
şi pictat Guo Xi (cca. 1020-1090),
considerat cel mai mare peisagist chinez. În opinia lui, un artist „ar trebui
să se identifice cu peisajul şi să-l observe până în momentul în care
semnificaţia lui profundă i se dezvăluie”. Pentru el, munţii „sunt lucruri
măreţe. În configuraţia lor se înalţă drept în sus sau se înconvoaie, se întind
maiestuos sau se ghemuiesc cu umilinţă. Ei pot apărea îndrăzneţi şi puternici
sau grei şi masivi, mândri şi aroganţi sau
vii şi plini de însufleţire sau, uneori, austeri şi gravi. Anumiţi munţi
au aerul că se privesc unii pe alţii sau că se salută, înclinându-se reciproc.
Sunt astfel situaţii încât par să aibă deasupra lor un acoperiş iar dedesubt un
jilţ, în faţa lor un reazăm şi înapoia lor un spătar. Îşi pot ridica privirile
ca pentru a contempla un spectacol în înălţimi; pot privi în jos ca şi când ar
porunci. Acestea sunt înfăţişările grandioase ale muntelui”[3].
Artistul considera că „apa este un lucru viu. Ea poate fi adâncă şi secretă,
calmă şi lină. Când vastă ca un ocean, când îngustă şi plină de meandre, ea
poate oferi o aparenţă uleioasă şi lucioasă sau spumoasă şi clocotitoare. Ea se
poate împărţi în izvoare multiple sau angaja într-o goană prelungită, să irumpă
în jeturi tumultoase spre înalt sau să curgă la vale, în cascade, spre câmpie.
Ea aduce fericire atât pescarilor cât şi arborilor şi ierburilor. Învăluită în
ceţuri şi de nori, ea îşi dezvăluie cu atât mai mult farmecul; strălucind în
soare pe fundul unei văi, ea va fi cu atât mai minunată. Acestea sunt aspectele
vii ale apei”[4]. Despre figurile umane
scrie că „ele sunt distincte, bine afirmate în cazul perspectivei în înălţime,
uşor fragmentate şi abia schiţate în adâncime, simple şi estompate în
perspectiva plană”[5].
Guo Xi îi sfătuia pe cei care
doreau să atingă perfecţiunea în peisagistică: „Dacă vreţi să daţi înălţime
unui munte faceţi în aşa fel încât el să nu se zărească integral. Va apărea cu
atât mai înalt dacă va fi înconjurat de ceţuri şi de nori. Dacă vreţi să daţi
impresia că apa curge în depărtare, faceţi în aşa fel încât să nu se ivească
întregu-i curs. Ea se va vedea cu atât mai îndepărtată cu cât parcursul său va
fi din loc în loc ascuns şi parcă întrerupt. Când un munte este vizibil din
toate părţile el va fi întrerupt de acea prestanţă trufaşă ce îl
caracterizează, e ca şi cum ai desena un mojar de pisat orezul! Când este
reprezentată fără nici un obstacol, apa este lipsită de farmecul pe care i-l
dau meandrele, ce diferenţă ar mai fi atunci între înfăţişarea ei şi a unei
râme”[6].
„Când învăţăm să desenăm flori, înfigem o tulpină înflorită într-o gaură adâncă
şi o privim de sus pentru a o putea percepe din toate părţile. Când învăţăm să
desenăm bambuşi, într-o noapte cu lună, contemplăm umbra unui bambus reflectată
pe zid, pentru a-i înţelege forma adevărată. Cel ce învaţă a picta peisaje nu
trebuie să procedeze altfel. El trebuie să umble pe lângă munţi şi ape şi să se
lase în întregime pătruns de spiritul lor. Un peisaj adevărat, trebuie să-l
privim de departe pentru a-i percepe liniile de forţă, şi de aproape, pentru
a-i sustrage substanţa. Atmosfera norilor ce animă un peisaj (de munte) nu este
aceeaşi, ci variază în funcţie de anotimp: primăvara este dulce, îmbătătoare;
vara densă, bogată; toamna, clară, diafană; iarna, sumbră, insipidă. Pentru a o
reda vie, trebuie înainte de toate a se reliefa mişcarea generală, fără a se
simţi nici cea mai mică urmă de efort. La fel din cauza ceţurilor şi pâclelor
ce-l înconjoară, muntele are el însuşi aspecte ce se schimbă în funcţie de anotimp.
Primăvara el este atrăgător, deschis, vara este verde, proaspăt, parcă îmbibat
de apă, toamna el este conturat şi clar, împodobit magnific; iarna este
melancolic şi şters, parcă abandonat somnului. Şi în acest caz este necesar să
restituim impresia de ansamblu şi să ne ferim a ne împotmoli prea mult în
descrierea detaliilor.”[7]
Un alt pictor, Cao Wuyi, întrebat dacă are vreo reţetă
privind arta sa desăvârşită de a picta insecte şi mai ales greieri, răspunde: „aceasta
nu este deloc o chestiune de reţetă. Când eram tânăr puneam greierii în cutie
pentru a-i observa. Şi aceasta, zi de zi, noapte de noapte, fără a mă plictisi.
Apoi din grijă pentru adevăr, îi observam în mediul lor natural, printre
ierburi. Atunci am început să le sesizez natura profundă până într-acolo încât
m-am identificat cu ea. Aşa încât, în momemtul când îi desenez, nu mai ştiu
dacă eu am devenit greiere sau ei, greierii, s-au transformat în mine,
pictorul. Acest mod de a proceda este chiar cel al Creaţiei; mai este cazul să
vorbim de reţetă?[8]” Despre talentul lui Hua Guang (primul care a pictat pruni
în tuş) de a reprezenta florile, renumitul poet Huang Tingjian (1045-1105) scria:
„Florile pictate sunt aidoma celor pe care le contempli atunci când,
într-o dimineață luminoasă şi proaspătă, te plimbi de-a lungul gardurilor unu
sat solitar. Nu le lipseşte decât parfumul!”
Împăraţii au încurajat poeţii
şi pictorii. Hui Zong este un exemplu elocvent. Din tinereţe, pasionat de arta
caligrafică şi pictură, el continuă să picteze după urcarea pe tron, fiind
renumit pentru pictura cu păsări şi flori, dar a pictat şi peisaje şi
personaje. Pictura Porumbel pe o ramură
de piersică este tipică pentru maniera chinezească de tratare a temelor cu
vietăţi. O altă pictură renumită a acestui împărat-pictor, reprezentativă
pentru înaltul nivel la care a ajuns pictura chineză în Song, este pictura Ascultând ţitera. Un om îmbrăcat în
costum de curte cântă la ţiteră sub un copac semeţ. În dreapta şi stânga lui
stau doi demnitari. Cel îmbrăcat în haină roşie ţine în mână un evantai și
ascultă, cu capul plecat, muzica. Cel cu mantie verde pare a fi foarte atent.
Un aspect din viaţa aristocraţiei chineze este descris printr-o tehnică
perfectă. Tabloul degajă armonie şi linişte prin culorile sobre şi clare, prin
echilibrul şi armonia compoziţiei fiind în acelaşi timp pătruns de un lirism
profund. Cele trei semne caligrafice cu linii subţiri, în partea superioară a desenului
aparţin împăratului. Ascultând ţitera
poartă amprenta şcolii de pictură a Curţii.
Hui Zong, eminent pictor şi
caligraf, patron al tuturor artelor, a adunat la Curte pictorii importanţi ai
vremii şi i-a încurajat pe cei noi. A fondat prima academie de pictură din
China și a organizat-o după modelul confucianist. Impunând pictorilor atât
anumite teme, flori şi păsări, cât şi stilul caracterizat prin realism,
respectarea regulilor, detalii îngrijite şi policrome, se dezvoltă o pictură academică. Galeria imperială avea în
acea perioadă cea mai mare colecţie de picturi care a existat în Orientul
Îndepărtat. În ultimi ani ai dinastiei Song de Nord a fost publicat un catalog
al acestei colecţii de bronzuri şi picturi, o capodoperă a caligrafiei, care
conţine informaţii şi comentarii cu privire la 231 pictori şi titlurile a mai
bine de 6192 picturi.
În cadrul Academiei de pictură
existau mai multe tendinţe, care aveau ca punct comun respectarea regulilor,
rigoarea tehnică, specializarea pe genuri. Se aflau însă şi pictori în afara
Academiei care se delimitau de ea, spre exemplu: Mi Fu, Fan Guan, Li Gonglin. Mai mult decât atât, dorind să exprime prin
intermediul elementelor naturii o stare de suflet, o dispoziţie a spiritului, pictorii-literaţi
recurg la pictură folosind trăsături ale pensulei mai apropiate de caligrafie.
Ia astfel naştere o pictură practicată de pictorii neprofesionişti. Cel mai
ilustru dintre ei este Su Shi, care afirmă foarte frumos: „Înainte de a picta
un bambus, trebuie ca el să crească mai întâi în forul tău interior”. El împreună
cu Huang Tingjian, Mi Fu și alții vor consacra practica de a înscrie poeme în
spaţiul liber al tabloului.
Datorită creațiilor lor se
cuvine a fi prezentați şi alţi poeţi din perioada dinastiei Song, şi anume:
Fan Kuan (cca. 990-1020), pictor, maestru necontestat al „înălţimilor
şi depărtărilor”, este renumit pentru priveliştile sale cu zăpezi nesfârşite. Mi Fei spunea că „în peisajele lui Fan
Kuan poţi desluşi murmurul apelor”. Luni de zile se plimba prin zăpadă pentru a
fi în stare să picteze „scheletul munţilor”.
[1] Fitzgerald, C. P., Istoria culturală
a Chinei, Editura Humanitas, București, 1998, p 380.
[2] Ibidem, p.389.
[3] François Cheng, Arta picturii chineze, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, p.80.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, p.81.
[6] Ibidem, p.82.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p.70-71.
[9] Ibidem, p.120.
[10] Fitzgerald, C. P., Istoria culturală
a Chinei, Editura Humanitas, București, 1998, p.394.
Fragment din volumul „Renașterea unui imperiu - cultură și guvernare în perioada dinastiei chineze Song”
Sistemul de guvernare pe plan intern
O adevărată renaştere a
statului chinez a urmat haosului celor cincizeci şi trei de ani de după
prăbușirea dinastiei Tang. Despre etapa istorică în care pe tronul imperiului
s-au aflat împăraţii dinastiei Song, Anna Eva Budura scria: „300 de ani în care
împăraţii acceptaţi prin consens au domnit în spiritul toleranţei şi
gentileţii, au patronat reforme chemate să elibereze forţa creatoare a
supuşilor lor, au vegheat asupra activităţii unui aparat de stat eficient şi
strict centralizat, au folosit funcţionari aleşi după capacităţi; 300 de ani de
bunăstare şi inventivitate ce au dat naştere la germenele timpurilor moderne şi
au propulsat China în fruntea dezvoltării economice, navigaţiei şi culturii în
lume”[1].
Transformările economice şi
sociale din perioada celor trei sute de ani s-au datorat înnoirii gândirii
politice. O bună organizare statală pe principii confucianiste, promovarea oamenilor
merituoşi prin sistemul de examene, menţinerea unui echilibru între cele două facțiuni
politice rivale, iată în câteva cuvinte fundamentul pe care s-a construit
prosperitatea imperiului.
Un extraordinar exemplu pentru conducătorii Song au constituit-o
rezultatele din timpul dinastiei Tang. Atunci s-a pus accent pe formarea
funcţionarilor-literaţi, acei oameni capabili să conducă imperiul, drept urmare
a îmbinării următorilor factori: însuşirea confucianismul, taoismul şi budismul[2],
trecerea printr-un sistem complex de examene şi experienţa obținută în cariera
politică. Învățăturile lui Confucius aduc o noutate în sistemul guvernării. În
gândirea confucianistă educația are drept scop formarea omului ales, superior
din punct de vedere moral, capabil de a servi comunitatea și principele.
Sistemul de examene are ca fundament, în Tang, credința că puterea şi
cunoşterea nu pot funcţiona decât împreună, așadar cei care conduc statul trebuie
să fie desăvârşiţi. Un literat poate să ajungă funcționar doar în măsura în
care își perfecționează cunoştinţele în domeniul respectiv, își dezvoltă
talentele artistice, dovedește calităţi morale deosebite. Scopul îl reprezintă formarea
omului superior, care nu este legat de originea sa, de multe ori umilă,
ci de instruirea minţii şi a spiritului, pentru a asigura buna guvernare a
statului. Acest om superior este literatul, care devine consilier al
împăratului şi al înalţilor demnitari. Așadar există o interdependență între
însuşirea culturii și parcurgerea unei cariere în slujba statului. Conducerea imperiului nu este posibilă fără
studiul culturii.
În perioada dinastiei Song se continuă acordarea unei
atenții speciale promovării în funcţii administrative a oamenilor competenţi. Sistemul
politic este dominat, pe cea mai întinsă perioadă, de corpul funcţionăresc. „În
nici o altă perioadă a istoriei chineze «mandarinii» nu au
exercitat un control atît de eficient asupra conducerii statului.”[3]
Sunt reduse considerabil influenţele împărăteselor, ale favoritelor, ale celor
apropiaţi de suveran. În cea mai mare parte a acestei perioade, împăratul
devine o persoană doar simbolică, miniştrii
săi deţinând adevărata putere. Ca urmare a politicii pacifiste duse de
împăraţii Song, începând cu secolul al XI-lea, puterea generalilor şi a
ofiţerilor trece pe plan secund.
Pornind de la ideile dinastiei Tang de selectare a
funcţionarilor, sistemul concursurilor ajunge la perfecţiune, prin reformarea
acestuia. La sfârşitul secolului al X-lea şi în cursul secolului al XI-lea au
fost instituite trei niveluri diferite de recrutare: la nivelul prefecturii, la
nivelul capitalei şi cele organizate la Palat în prezenţa împăratului. Obiectivitatea
probelor se garanta prin diferite măsuri, spre exemplu, anonimatul lucrărilor respective.
Primii reuşiţi au şansa unei cariere rapide, dar ceilalţi nu sunt numiţi în mod
obligatoriu în cadrul administraţiei, aşa cum s-a întâmplat în alte epoci.
Promovarea se efectuează pe baza unor recomandări, autorul devenind solidar cu
protejatul său, iar notările se încerca să fie cât mai obiective.
Hotărârile se iau de
către un consiliu de stat condus de împărat, format din cinci până la nouă membri
cu o imunitate absolută, ceea ce asigură obiectivitate. Există trei servicii
independente unul de celălalt, care se ocupă cu primirea opiniilor şi
sugestiile funcţionarilor şi ale persoanelor particulare. Rezultatul este existenţa
unor proiecte şi propuneri foarte diferite, în funcţie de apartenenţa socială a
persoanelor iniţiatoare.
Administraţia centrală este împărțită
în trei departamente: economie şi finanţe, armată şi secretariat. În provincii,
districtele sunt grupate în prefecturi, iar comisarii imperiali controlează
afacerile fiscale, juridice, economice,
militare, potrivit atribuţiilor lor. Această
independenţă a organismelor şi delimitarea strictă a competenţelor acestora,
corelată cu îmbunătăţirea sistemului de recrutare şi promovare a funcţionarilor,
a condus la o dezvoltare a imperiului.
Împăraţii Song, fiind
călăuziţi în guvernarea lor de omenie şi eficienţă, concilierea şi clemenţa
erau modalităţile de bază pentru rezolvarea problemelor. Urmarea a fost recunoaşterea
autorităţii împăraţilor de către toate clasele sociale şi lipsa revoltelor de
mare amploare, cu implicaţii pozitive asupra numărului populaţiei. Mai mult
decât atât, miniştrii căzuți în dizgraţie nu erau ucişi, ci trimişi în oraşele
de provincie, ca guvernatori. În 1083, existau circa 90 milioane de locuitori,
iar în 1124, 100 milioane. Imperiul Song de Sud număra peste 60 milioane de
locuitori, la care se adăugau cei veniți din nord: funcţionari, literaţi,
ţărani.
Începând cu secolul
al XI-lea, în viața politică a imperiului Song, teoreticenii se grupează în
două mari facțiuni politice rivale (conservatori şi inovatori sau reformişti),
ambele având la bază gândirea confucianistă. Conservatorii erau grupaţi în
jurul istoricului Sima Guang (1019-1086). Ei aveau ca principiu respectarea
gândirii confucianiste şi situau pe primul loc clasa literaţilor-funcţionari.
La baza gândirii reformiştilor se aflau idei avansate, ei propuneau reducerea
privilegiilor excesive ca suport al echilibrului statului şi chiar al
existenţei lui. De fapt, secolul al XI-lea este secolul în care se concep şi se
aplică mari reforme în sistemul politic şi social. Pe fondul mişcărilor filosofice,
aceste reforme se produc într-un anumit context istoric al problemelor legate
de sistemul de apărare a imperiului, corelate cu cele privind sferele
economicului, socialului şi politicului. Fan
Zhongyan (989-1052), cel care obţine un succes în liniştirea graniţei de
nord-vest prin pacea semnată în 1044 cu imperiul Xia de Vest, pune în practică
un proiect de reforme în sistemul de recrutare a funcţionarilor şi în domeniul
agrar şi fiscal. Dar, cel care va reforma în întregime viaţa economică,
fiscală, socială va fi Wang Anshi.
[1] Anna Eva
Budura, Diplomaţia chineză-premise
istorice şi spirituale, Editura Top Form, Bucureşti, 2008, p.68.
[2] Secolul I d.Hr., când budismul
este atestat în China, constituie începutul unui îndelungat proces de asimilare
a budismului indian de către cultura chineză, cu o influență nebănuită. Văzută ca o soluţie a salvării prin seria existenţelor viitoare încheiate
cu pacea şi liniştea, gândirea budistă oferă pentru cei săraci consolarea că
vor fi recompensaţi pentru suferinţele lor în Paradis şi că asupritorii îşi vor
primi pedeapsa în Infern. Prima învăţătură a lui Buddha constă în cele patru
adevăruri: viaţa este durere, durerea provine din dorinţă, dorinţa poate fi
stăpânită, durerea poate fi învinsă prin respectarea unor prescripţii morale şi
meditaţie profundă. Respectând aceste adevăruri, omul poate să iasă din ciclul
reîncarnărilor în care greşelile comise îl aruncă neîncetat, ajungând la
iluminare.
[3] Jacques Gernet, Lumea chineză, volumul 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 397.
Volumul „Lecturi prin timp”, 2017 - comentarii literare. Lansat/prezentat: Casa de Cultură „Friedrich Schiller”, Gaudeamus, Bookfest
Un gând
provenit, probabil, din astral mi-a pătruns la un moment dat în minte și m-a
îndemnat să strâng textele scrise de-a lungul anilor, majoritatea publicate în
paginile unor reviste literare.
Îndrăznesc
să cred că volumul Lecturi prin timp
va aduce bucurie în sufletele autorilor care se vor regăsi în cuprinsul său și
va fi considerat un semn de omagiu pentru cei plecați dintre noi, cărora le-am
dedicat câteva pagini.
Îmi
doresc să fie un îndemn spre lectură pentru toți iubitorii de
literatură.
Fragment din volumul „Lecturi prin timp”
Mergând pe firul destinului
Romanul Baletul mecanic scris de Cezar Petrescu şi
publicat prima dată în anul 1931 reprezintă una dintre acele opere peste care
timpul trece fără a o lipsi de atractivitate şi fără a-i diminua valoarea. Uitarea,
așternută inevitabil peste amănunte, odată cu înmulţirea anilor, va ocoli însă impresia
puternică produsă în orele parcurgerii volumului de către cititorul intrat în
rezonanță cu trăirile personajului principal. Eu însămi am recitit cu multă
plăcere un volum dintr-o ediție publicată de editura Junimea în anul 1987, pe
care l-am zărit întâmplător (?) în vasta bibliotecă a unui prieten, și la fel
de întâmplător am simțit nevoia de a scrie un text despre această carte a lui
Cezar Petrescu.
Sfârşitul tragic al romanului
se prefigurează din primele rânduri, Dan, personajul principal fiind convins că
se află sub semnul fatalităţii. Totuşi, interesul cititorului pentru
continuarea lecturii nu scade, scriitorul dovedindu-se un bun cunoscător al
psihologiei umane, atât prin modul de construire al personajului său, cât şi
prin felul în care reuşeşte să capteze atenţia. Curiozitatea se amplifică de la
bun început prin alăturarea unor sentimente opozabile: fericire-nefericire,
unul în prezent, iar celălalt, indispensabil viitorului: „Eu surîdeam fericit. În
clipa aceea se decidea în nevăzutul viitorului, o prăbuşire care într-o viaţă
omenească e tot aşa de ireparabilă ca un cataclism cosmic în destinul
planetelor; eu surîdeam sufocat de fericire”.
Angela cu
ochi de azur intră în viaţa lui Dan, un tânăr care nu cunoaşte grijile,
tocându-şi banii pe Coasta de Azur, iar influenţa ei îl va distruge. Expunând
evenimentele şi exteriorizându-şi sentimentele, personajul principal merge pe firul
destinului său necruţător, îl conștientizează, dar nu i se împotrivește, prin
aceasta intrigă și atrage, în acelaşi timp, cititorul. Există „semne” care indică faţa ascunsă a femeii
iubite, dar nu le ia în seamă nici chiar după cele istorisite de Faty despre
trecutul acesteia şi despre bărbaţii pe care îi distrusese, dându-i ca exemplu
pe fostul bancher Zolittis, devenit „un fost om”, „un spectru abrutizat şi
bărbos”, un nebun „cu spume la gură”. Dan nu doreşte să „vadă” adevărul, vede
doar paiaţa roşie, păpuşa Angelei râzând „straniu şi sfâşietor”, martoră a unei
batjocuri acceptate ca o stare de fapt de către bărbatul orbit de o patimă căreia
nu i se poate opune. Prins în păienjenişul sentimentelor faţă de Angela şi
sufocat de tentaculele unui anturaj nepotrivit, el se va prăbuşi, victimă a
unei iubiri obsesive şi patologice care îi amplifică labilitatea psihică şi
slăbiciunea caracterului.
Eliazar, un personaj
interesant, întruchipând ura ca sentiment uman, pare a trage sforile destinului
lui Dan, subordonându-şi existenţa unui singur scop – producerea de drame umane
şi urmărirea lor îndeaproape cu o plăcere mefistofelică. Dirijând evenimentele,
el este cel care anunţă apropierea unuia tragic („Aci miroase a lichidare”).
Fratele Angelei, Bibia, deşi
la prima vedere pare a fi un om primitiv, o brută, totuşi se zbate să-şi
depăşească propria condiţie, să-şi creeze o nouă viaţă într-o societate în care
să se simtă acceptat, împlinit şi fericit. Generos, el îl va ajuta pe tânărul, scufundat
din ce în ce mai mult în mocirla unei pasiuni excesive, şi va răzbuna moartea
surorii sale. Face în felul său dreptate, dar plătește pentru această crimă
justiţiară.
Guguf este tipul bărbatului
fără scrupule, vicios, care urmăreşte doar satisfacerea unor plăceri frivole.
Manipulează femeile frumoase în interesul său, are o mare influenţă asupra
Angelei a cărei iubire pentru el va deveni prioritară şi o va conduce, în final,
la moarte. În ciuda chipului său angelic, această femeie se dovedeşte a fi
diabolică, interesată doar de a-şi satisface capriciile şi nevoia de a trăi în
lux, folosindu-se de puterea pe care o deține asupra unor bărbaţi. Pentru ea,
Dan nu reprezintă decât un mijloc de a-şi atinge scopul, neavând niciun fel de
importanţă sentimentele, îl aduce la ruină şi îl pune, în cele din urmă, fără
niciun fel de reţinere, în situaţia de a-i descoperi chipul real.
Între aceste personaje,
tânărul este pierdut iremediabil. Prima parte a volumului se termină prin
arestarea sa, învinuit de moartea Angelei. Visul, care până atunci i se repetase, devine realitate, elementul fantastic
accentuându-i drama. „Omul mustăcios şi saşiu” din vis îl arestează folosind
aceleaşi cuvinte obsesive: „– În numele legii, eşti arestat!”.
Eliberat, rămas singur şi
sărac, Dan, revine în Bucureşti, coborând pe treptele societăţii. Degradarea sa
umană, odată cu trecerea de la bogăţie la sărăcie, de la traiul comod de pe
Coasta de Azur la vagabondajul pe străzile Bucureştiului, dormind printre
oameni de cea mai joasă speţă şi printre şobolani, este realizată cu măiestrie
de către scriitor, impresionându-l pe cititor.
Şi totuşi, destinul are
bunăvoinţa de a-i acorda tânărului şansa de a se ridica de pe ultima treaptă a
decăderii şi a se îndrepta cu siguranţa descoperirii de sine pe un nou drum, un
drum al valorilor morale. Coppelius, un personaj enigmatic, un geniu căruia
nimic nu-i este necunoscut, angajează opt oameni aflaţi la fel de prăbuşiţi pe
scara socială ca şi Dan pentru a pune în aplicare o idee măreaţă – un balet
mecanic format din androizi. Lucrând împreună, cei opt nefericiţi îşi
îmbunătăţesc existenţa, capătă forţa interioară de a se reface şi de a o lua de
la capăt. Fiecare are un scop nou şi ajung să se înţeleagă între ei ca într-o
adevărată familie. Tânărul se împrieteneşte cu Ludmila, o croitoreasă săracă,
petrece alături de ea momente plăcute şi tihnite, pare că şi-a regăsit plăcerea
de a trăi şi că a dobândit o altă capacitate de percepție a existenţei, opusă
celei superficiale şi frivole de odinioară. Cititorul „simte” seninătatea
personajului, liniştea care i se aşternuse peste suflet, bucurându-se pentru
el, și se afundă în lectură cu speranţa că totuşi finalul va fi unul optimist.
Însă, ridicarea morală a lui
Dan nu va dura mult timp, scriitorul îl trimite din nou la periferia societăţii,
de data acesta fără vreo şansă de salvare. El se lasă târât în jos de aceeaşi
patimă maladivă pentru Angela chiar şi după moartea ei. Androizii lui Coppelius
capătă chipuri, simbolizând fiecare câte un sentiment uman. În mintea lui Dan,
ei se asociază cu foştii „prieteni”, deşi într-un sens inversat comparativ cu
ce existase în realitate, cu excepţia lui Eliazar. Puritatea o întruchipează pe Angela, Forţa elementară este Bibia, iar Ura rămâne Eliazar. Treptat, tot ce se construise până atunci în
viaţa celor opt oameni se năruie. Aceste păpuşi devin forţe ce antrenează răul
din oamenii prezenţi. Tânărul, care abia se ridicase, cade, noua viaţă trece
prin schimbări dramatice, și se îndreaptă, cu paşi grăbiţi, spre dezastru.
Pe parcursul existenţei sale
ca vagabond prin Bucureşti, cunoscând transformări vizibile, de la rău la bine
şi de la bine la rău, se întâlneşte pe stradă cu Faty, acel personaj care îi
atrăsese atenţia asupra urmărilor iubirii sale nemăsurate faţă de Angela cu
ochi de azur, trecerea episodică a acestuia prin viaţa lui Dan dobândind sensul
prezenţei fatalităţii. Şi, în timp ce scriitorul îşi îndrumă personajul pe
calea unui destin inevitabil, un cititor sceptic se simte frământat de unele
întrebări – cine sau ce îi cauzează căderea: jocul destinului sau slăbiciunea
sa psihică?
Androizii prind viaţă şi
agresivitatea lor conduce la un măcel care capătă valoarea unui simbol – ura se
află în stare latentă în oricare om, izbucnește pe neaşteptate şi produce
pagube ireparabile celor din jur şi propriei persoane. Ura are putere demiurgică
asupra celor slabi, ei sunt pedepsiţi tocmai datorită manifestării acestei
slăbiciuni. Dan o aruncă pe Ludmila, care îi devenise soţie şi aştepta un
copil, în faţa ciocanului lui Bibia pentru a salva păpuşa Angela. Androidul îşi
omoară creatorul, iar tânărul se salvează fugind și revine la un trai mizer
fără perspective. Finalul, în manieră fantastică, dar tragic, al volumului
transmite un mesaj la fel de tragic – omul este supus destinului, coordonat de
forţa malefică a urii care-l conduce după bunul plac la finalul unui ciclu,
ţinându-l mai strâns uneori sau mai lejer, alteori, lăsându-l să creadă că
poate interveni dar, în realitate, distrându-se pe seama sa. În cazul lui Dan,
ciclul părea că se încheiase prin moartea fizică a lui Eliazar, omorât de Bibia
dar, de fapt, abia în final, după ravagiile produse de păpuşa Eliazar şi
întoarcerea tânărului pe calea destinată, alături de decăzuţii societăţii,
printre care şi nebunul Zolittis, ciclul va deveni complet.
Deşi acţiunea romanului se
desfăşoară la începutul secolului al XX-lea pe Riviera franceză, în prima
parte, şi în Bucureşti, în a doua, personajul Dan poate fi privit ca un tip
uman general valabil tuturor timpurilor şi tuturor locurilor, pentru că el însumează
acele patimi şi slăbiciuni specific umane care pot fi mai mult sau mai puţin
controlate de un individ, mai mult sau mai puţin dirijate de forţe exterioare.
A fi puternic sau a fi slab
echivalează cu a reuşi sau nu să îţi uşurezi drumul, mergând pe firul
destinului.
29 ianuarie 2013
Subscribe to:
Posts (Atom)
-
Confucius a fost acela care prin preceptele sale a condus la accentuarea eticii ca trăsătură distinctă a culturii chineze. Învăţăturile conf... -
În cele 288 de pagini ale volumului sunt cuprinse 21 de interviuri realizate cu scriitori, jurnaliști, critici literari, artiști plastici, a...
