Volumul „Bucuria conversației” , 2025 - interviuri. Lansat/prezentat: Centrul Cultural Mihai Eminescu, Bookfest, Gaudeamus

Conversația a devenit un minunat prilej de a aduce în fața celor care se vor apleca asupra acestor pagini detalii savuroase privind experiențe de viață, îndeosebi de pe tărâmul cultural-jurnalistic.
Propunând celor intervievați o întoarcere în timp, mi-am dorit o prezentare în evoluție atât a creațiilor acestora, cât și a personalității lor, privirile aruncate în trecut, dintr-o altă perspectivă, transformându-se în ocazii plăcute de rememorare a unor etape ale existenței, de „reîntâlnire” cu profesori sau cu alți oameni care au avut impact semnificativ asupra formării și dezvoltării în domeniul cultural respectiv.
Bucuria mea de a purta aceste conversații s-a amplificat odată cu înțelegerea reciprocității sentimentului. Nu îmi rămâne decât să cred că bucuria noastră se va transmite cititorilor celui ce-al doilea volum de interviuri, un motiv în plus pentru a continua... (din „Argument”)
Volumul cuprinde 24 de interviuri. Zece dintre acestea au fost publicate în Revista trimestrială de cultură Astralis, începând cu numărul 4, ultimul din anul 2022, și până la primul număr al anului 2025. Persoanele intervievate sunt: Mihaela Toader, Liviu Țăranu, Nicolae Rusu, Mihaela I. Rădulescu, Laura Schussmann, Crina Decusară Bocșan, Mihai Maxim, Ștefan R. Apostol, Ileana Belușica, Catia Maxim, Virgil Borcan, Mircea Brenciu, Marina Costa, Issabela Cotelin, Iuliana Dinu, Costică Dogaru, Daniela Gherasă, Veronica Pavel Lerner, Adrian-Daniel Lupeanu, Maria Mânzală, Ada Nemescu, Andrei Pennazio, Roxana Procopiescu, Bianca Timșa Stoicescu.
 

 

 

 

Volumui „Magia aventurii Astralis, 2024 - publicistică. Lansat/prezentat: Muzeul Național al Literaturii Române, Bookfest, Gaudeamus

În cele 358 de pagini sunt cuprinse articolele publicate în perioada 2019-2023 în Revista trimestrială de cultură Astralis.

Volumul „Fascinația dialogului”, 2022 - interviuri . Lansat/prezentat: Muzeul Național al Literaturii Române, Bookfest, Gaudeamus

În cele 288 de pagini ale volumului sunt cuprinse 21 de interviuri realizate cu scriitori, jurnaliști, critici literari, artiști plastici, actori, muzicieni, profesori, unii fiind membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și/sau membri ai Uniunii Scriitorilor din România. În ordine alfabetică, aceștia sunt: Dan Anghelescu, Elena Armenescu, Magda Băcescu, Alexandru Burcă, Geo Călugăru, Iulian Cătălui, Eugen Cojocaru, Evelyne Maria Croitoru, George Custură, Ana Dobre, Ana Calina Garaș, Lucian Gruia, Daniela Gumann, Cleopatra Luca, Constantin Lupeanu, Marian Nencescu, Anda Pop, Loreta Popa, Mihaela Roșu Bînă, Gabriel Stan, Luminița Zaharia.

 

 

Volumul „Îngerii din Lună”, 2021 - poezii. Lansat/prezentat: Muzeul Național al Literaturii Române

 

Din volumul „Îngerii din Lună”

 

60
 
Amintirile mă poartă pe panta abruptă a trecutului.
Greutatea urcușului mi-a-ntărit voința.
Dar nu mi-a obosit durerile.
Lupt cu ele să nu-mi mai izbească sufletul obosit.
 
Sufletul meu nu le mai poate duce.
Liniștea nu se apropie de el.
 
Singur și trist, caută
parfumul dulce al bujorului,
mireasma delicată a freziei,
s-ar ascunde între petalele unei orhidee albastre,
mângâiat de ele, ar sta
până când
amintirile s-ar scufunda în parfumul unui crin.
 
Și atunci, revigorat, i-ar mulțumi orhideei albastre
și-ar pleca pe calea lui,
spre înălțimi,
purtat de culorile curcubeului.
 
 
 
 
61
 
E dreptul tău s-alegi chipul singurătății.
Dar nu alege chipul singurătății-n doi,
el umple cu durere spațiul dintre voi.
 
Ia chipul singurătății resemnate.
E mai blând.
Acceptă-l odată cu pustiul din tine.
 
Fii tu însuți, și chipul singurătății liniștite
îți va aduce zâmbetul pierdut.
 
Încrezător, nu alegi niciun chip.
Înconjurat de oameni, cauți Omul ales.
Nu-l întâlnești.
Nu se află pe calea destinului tău.
Te-nșeli
și dezamăgirea doare.
Singurătatea ia chipul tău.
Până când
vei căuta doar în tine
și vei descoperi taina.
 
 
 
62
 
Fără rezonanța sufletelor
nu există iubire.
Există doar iluzie,
care lasă în urmă doi străini.
Agățați de posibile puncte comune,
cei doi rezistă
până când firul se rupe.
 
Cad în gol.
 
Fără rezonanța sufletelor
nu există poezie.
Sufletele se usucă asemenea
unei flori neudate
oricât ar fi de rezistentă.
 
Fără rezonanța dintre ele,
sufletele așteaptă moartea,
care vine încet-încet,
și totul devine neant.
 
 
 
 
63
 
Cuprins de tristețe,
ai puterea s-o alungi.
Mergi mai departe.
Cauți clipe de bucurie.
Tristețea se-ndepărtează.
Bucuriile vin și pleacă.
Tristețea revine iar și iar
căutând, căutând.
 
Totul se repetă.
Bucuriile scad.
Tristețea crește.
Până la sfârșit,
când rămâne doar
tristețea sufletelor
care te iubesc…
 
Intensitatea scade…
Tristețea dispare…
Uitarea se naște.
 
 
 
 
64
 
Va veni o vreme
când voi pleca în lumea mea,
acolo unde orhideele îmi vor fi casă,
iar petalele de bujor drumul spre ea.
Trandafirii îmi vor împodobi camerele,
iar aerul îmi va fi înmiresmat de frezii.
 
Acolo, în lumea mea,
mă voi odihni pe o bancă în formă de scoică,
umbrită de magnolii galbene,
și voi citi poezii.
 
În lacul din fața mea, acoperit de nuferi albi,
se va oglindi cerul.
Permanent albastru.
Voi ridica privirea spre bambușii din jurul lui,
adulmecând mireasma crinilor,
purtată de adierea mereu primăvăratică.
 
Acolo, în lumea mea,
florile aduc liniște sufletului,
iar iubirea, fericirea permanentă.
 
 
Acolo, în lumea mea,
nu plouă,
nu fulgeră,
nu tună.
Oamenii trăiesc mulți ani.
Bunătatea și gingășia sufletului lor
sunt parte a Universului primordial.
Inima lor nu cunoaște teama.
Nici ura.
 
Acolo, în lumea mea,
îl voi întâlni pe el,
Omul ales,
așezat pe o bancă în formă de scoică,
umbrită de magnolii galbene,
citind poezii.
 
x

Volumul „Renașterea unui imperiu - cultură și guvernare în perioada dinastiei chineze Song”, 2019 - studiu istoric. Lansat/prezentat : Librăria LIBRARIUM TNB , Bookfest, Gaudeamus

Confucius a fost acela care prin preceptele sale a condus la accentuarea eticii ca trăsătură distinctă a culturii chineze. Învăţăturile confucianiste, înrădăcinate în mentalul chinezilor, au dominat comportamentul în societate, au influenţat definitoriu istoria şi cultura. S-au accentuat interesele de grup în detrimentul celor personale şi a apărut nevoia de perfecţionare a individului cu scopul de a se pune în slujba comunităţii.
În domeniul politicii şi al guvernării, preocuparea gânditorilor chinezii s-a îndreptat mai mult spre principiile morale decât spre formele politice. Valoarea unei guvernări este dată de trăsăturile morale ale conducătorilor și, de aici, conștientizarea de către aceștia a nevoii de avea alături oameni valoroși fără de care nu ar fi putut ridica societatea chineză la un nivel superior de dezvoltare în multe etape ale istoriei. Așa s-a întâmplat în Tang, așa s-a întâmplat în Song. De aceea, primul capitol al cărții de față este dedicat celor mai însemnați împărați și sistemului lor de guvernare. Între cele două dinastii au existat cincizeci și trei de ani de haos, dar aceasta nu a împiedicat spiritul chinez să se revigoreze și să regăsească drumul spre progres. Intelectuali prin excelență, caracterizaţi prin toleranţă şi umanism, împăraţii se puteau ocupa în aceeaşi măsură de literatură, politică, filosofie. Prosperitatea statului chinez a fost premiul pentru atitudinea lor înţeleaptă şi pacifistă. (din capitolul final)

 

Fragment din volumul „Renașterea unui imperiu - cultură și guvernare în perioada dinastiei chineze Song”

 

Pictura în dinastia Song
 
Asemenea dinastiilor anterioare, Sui (589-617) şi Tang (618-907), şi în Song confucianismul, budismul şi taoismul se influenţează reciproc, se întrepătrund fundamental. Pictorii din dinastia Song au moştenit tradiţia, dar nu s-au limitat la imitaţie, ei au creat lucrări de o valoare inegalabilă. „Pictura din timpul Song a atins o perfecţiune ce nu a putut fi întrecută sau egalată în perioadele ulterioare. Mai mult, ea a reprezentat forma artistică a acelei epoci, relevînd mai bine decât orice operă literară spiritul civilizaţiei chineze, matură şi rafinată, înainte ca mongolii să fi distrus şi să fi pustiit Orientul.”[1]
În pictura epocii Song apar tendinţe noi, promovându-se ideea reprezentării metamorfozelor fiinţei prin apelarea la intuiţia autorului. Se pictează flori, păsări, figuri umane, dar cea care cunoaște o dezvoltare multilaterală și atinge o perfecţiune a tehnicii este peisagistica. „Pentru oamenii moderni, peisajele Song sunt o revelaţie. Mai mult decât orice cronică detaliată sau orice operă literară, un singur peisaj Song poate pune în lumină sensibilitatea acelei epoci rafinate şi sofisticate, care curînd avea să fie învinsă de invazia mongolă, iar arta, cel mai greu lovită, nu şi-a revenit niciodată.[2]”
S-a ajuns la o mai bună înţelegere a naturii. În Song de Nord, spiritul naturii este redat prin multiplicarea formelor. Îngrămădind munte peste munte, reprezentarea artistică sugerează momente succesive de trăiri, de experienţe şi o mişcare care trece peste limitele picturii. În Song de Sud, sunt folosite mijloace opuse, tainele naturii fiind dezvăluite în mod subtil, prin camuflarea formei, peisajul devenind un simbol vizual perceptibil al universului atotcuprinzător. În picturi apar doar câteva elemente, cum ar fi un învăţat dus de o barcă sau meditând în faţa unei cascade şi un munte solitar în fundal.
Folosind tehnica monocromă, pictorii duc peisajele pe cele mai înalte culmi ale genului.
Este perioada în care a trăit şi pictat Guo Xi (cca. 1020-1090), considerat cel mai mare peisagist chinez. În opinia lui, un artist „ar trebui să se identifice cu peisajul şi să-l observe până în momentul în care semnificaţia lui profundă i se dezvăluie”. Pentru el, munţii „sunt lucruri măreţe. În configuraţia lor se înalţă drept în sus sau se înconvoaie, se întind maiestuos sau se ghemuiesc cu umilinţă. Ei pot apărea îndrăzneţi şi puternici sau grei şi masivi, mândri şi aroganţi sau  vii şi plini de însufleţire sau, uneori, austeri şi gravi. Anumiţi munţi au aerul că se privesc unii pe alţii sau că se salută, înclinându-se reciproc. Sunt astfel situaţii încât par să aibă deasupra lor un acoperiş iar dedesubt un jilţ, în faţa lor un reazăm şi înapoia lor un spătar. Îşi pot ridica privirile ca pentru a contempla un spectacol în înălţimi; pot privi în jos ca şi când ar porunci. Acestea sunt înfăţişările grandioase ale muntelui”[3]. Artistul considera că „apa este un lucru viu. Ea poate fi adâncă şi secretă, calmă şi lină. Când vastă ca un ocean, când îngustă şi plină de meandre, ea poate oferi o aparenţă uleioasă şi lucioasă sau spumoasă şi clocotitoare. Ea se poate împărţi în izvoare multiple sau angaja într-o goană prelungită, să irumpă în jeturi tumultoase spre înalt sau să curgă la vale, în cascade, spre câmpie. Ea aduce fericire atât pescarilor cât şi arborilor şi ierburilor. Învăluită în ceţuri şi de nori, ea îşi dezvăluie cu atât mai mult farmecul; strălucind în soare pe fundul unei văi, ea va fi cu atât mai minunată. Acestea sunt aspectele vii ale apei”[4]. Despre figurile umane scrie că „ele sunt distincte, bine afirmate în cazul perspectivei în înălţime, uşor fragmentate şi abia schiţate în adâncime, simple şi estompate în perspectiva plană”[5].
Guo Xi îi sfătuia pe cei care doreau să atingă perfecţiunea în peisagistică: „Dacă vreţi să daţi înălţime unui munte faceţi în aşa fel încât el să nu se zărească integral. Va apărea cu atât mai înalt dacă va fi înconjurat de ceţuri şi de nori. Dacă vreţi să daţi impresia că apa curge în depărtare, faceţi în aşa fel încât să nu se ivească întregu-i curs. Ea se va vedea cu atât mai îndepărtată cu cât parcursul său va fi din loc în loc ascuns şi parcă întrerupt. Când un munte este vizibil din toate părţile el va fi întrerupt de acea prestanţă trufaşă ce îl caracterizează, e ca şi cum ai desena un mojar de pisat orezul! Când este reprezentată fără nici un obstacol, apa este lipsită de farmecul pe care i-l dau meandrele, ce diferenţă ar mai fi atunci între înfăţişarea ei şi a unei râme”[6]. „Când învăţăm să desenăm flori, înfigem o tulpină înflorită într-o gaură adâncă şi o privim de sus pentru a o putea percepe din toate părţile. Când învăţăm să desenăm bambuşi, într-o noapte cu lună, contemplăm umbra unui bambus reflectată pe zid, pentru a-i înţelege forma adevărată. Cel ce învaţă a picta peisaje nu trebuie să procedeze altfel. El trebuie să umble pe lângă munţi şi ape şi să se lase în întregime pătruns de spiritul lor. Un peisaj adevărat, trebuie să-l privim de departe pentru a-i percepe liniile de forţă, şi de aproape, pentru a-i sustrage substanţa. Atmosfera norilor ce animă un peisaj (de munte) nu este aceeaşi, ci variază în funcţie de anotimp: primăvara este dulce, îmbătătoare; vara densă, bogată; toamna, clară, diafană; iarna, sumbră, insipidă. Pentru a o reda vie, trebuie înainte de toate a se reliefa mişcarea generală, fără a se simţi nici cea mai mică urmă de efort. La fel din cauza ceţurilor şi pâclelor ce-l înconjoară, muntele are el însuşi aspecte ce se schimbă în funcţie de anotimp. Primăvara el este atrăgător, deschis, vara este verde, proaspăt, parcă îmbibat de apă, toamna el este conturat şi clar, împodobit magnific; iarna este melancolic şi şters, parcă abandonat somnului. Şi în acest caz este necesar să restituim impresia de ansamblu şi să ne ferim a ne împotmoli prea mult în descrierea detaliilor.”[7]
Un alt pictor, Cao Wuyi, întrebat dacă are vreo reţetă privind arta sa desăvârşită de a picta insecte şi mai ales greieri, răspunde: „aceasta nu este deloc o chestiune de reţetă. Când eram tânăr puneam greierii în cutie pentru a-i observa. Şi aceasta, zi de zi, noapte de noapte, fără a mă plictisi. Apoi din grijă pentru adevăr, îi observam în mediul lor natural, printre ierburi. Atunci am început să le sesizez natura profundă până într-acolo încât m-am identificat cu ea. Aşa încât, în momemtul când îi desenez, nu mai ştiu dacă eu am devenit greiere sau ei, greierii, s-au transformat în mine, pictorul. Acest mod de a proceda este chiar cel al Creaţiei; mai este cazul să vorbim de reţetă?[8]” Despre talentul lui Hua Guang (primul care a pictat pruni în tuş) de a reprezenta florile, renumitul poet Huang Tingjian (1045-1105) scria: „Florile pictate sunt aidoma celor pe care le contempli atunci când, într-o dimineață luminoasă şi proaspătă, te plimbi de-a lungul gardurilor unu sat solitar. Nu le lipseşte decât parfumul!”
Împăraţii au încurajat poeţii şi pictorii. Hui Zong este un exemplu elocvent. Din tinereţe, pasionat de arta caligrafică şi pictură, el continuă să picteze după urcarea pe tron, fiind renumit pentru pictura cu păsări şi flori, dar a pictat şi peisaje şi personaje. Pictura Porumbel pe o ramură de piersică este tipică pentru maniera chinezească de tratare a temelor cu vietăţi. O altă pictură renumită a acestui împărat-pictor, reprezentativă pentru înaltul nivel la care a ajuns pictura chineză în Song, este pictura Ascultând ţitera. Un om îmbrăcat în costum de curte cântă la ţiteră sub un copac semeţ. În dreapta şi stânga lui stau doi demnitari. Cel îmbrăcat în haină roşie ţine în mână un evantai și ascultă, cu capul plecat, muzica. Cel cu mantie verde pare a fi foarte atent. Un aspect din viaţa aristocraţiei chineze este descris printr-o tehnică perfectă. Tabloul degajă armonie şi linişte prin culorile sobre şi clare, prin echilibrul şi armonia compoziţiei fiind în acelaşi timp pătruns de un lirism profund. Cele trei semne caligrafice cu linii subţiri, în partea superioară a desenului aparţin împăratului. Ascultând ţitera poartă amprenta şcolii de pictură a Curţii.
Hui Zong, eminent pictor şi caligraf, patron al tuturor artelor, a adunat la Curte pictorii importanţi ai vremii şi i-a încurajat pe cei noi. A fondat prima academie de pictură din China și a organizat-o după modelul confucianist. Impunând pictorilor atât anumite teme, flori şi păsări, cât şi stilul caracterizat prin realism, respectarea regulilor, detalii îngrijite şi policrome, se dezvoltă o pictură academică. Galeria imperială avea în acea perioadă cea mai mare colecţie de picturi care a existat în Orientul Îndepărtat. În ultimi ani ai dinastiei Song de Nord a fost publicat un catalog al acestei colecţii de bronzuri şi picturi, o capodoperă a caligrafiei, care conţine informaţii şi comentarii cu privire la 231 pictori şi titlurile a mai bine de 6192 picturi.
În cadrul Academiei de pictură existau mai multe tendinţe, care aveau ca punct comun respectarea regulilor, rigoarea tehnică, specializarea pe genuri. Se aflau însă şi pictori în afara Academiei care se delimitau de ea, spre exemplu: Mi Fu, Fan Guan, Li Gonglin. Mai mult decât atât, dorind să exprime prin intermediul elementelor naturii o stare de suflet, o dispoziţie a spiritului, pictorii-literaţi recurg la pictură folosind trăsături ale pensulei mai apropiate de caligrafie. Ia astfel naştere o pictură practicată de pictorii neprofesionişti. Cel mai ilustru dintre ei este Su Shi, care afirmă foarte frumos: „Înainte de a picta un bambus, trebuie ca el să crească mai întâi în forul tău interior”. El împreună cu Huang Tingjian, Mi Fu și alții vor consacra practica de a înscrie poeme în spaţiul liber al tabloului.
Dezastrul din 1125 a determinat restrângerea artiştilor în sudul Chinei, la Hangzhou. Este perioada în care se păstrează tradiţiile, iar pictorii îşi întrec predecesorii. Pictura literaţilor va fi cu adevărat consacrată în epoca dinastiei Song de Sud de Cheng Seuxiao, Zhao Mengjian şi Yang Wujiu, care se vor specializa în pictura de orhidee, narcise şi flori de prun.
Datorită creațiilor lor se cuvine a fi prezentați şi alţi poeţi din perioada dinastiei Song, şi anume:
Fan Kuan (cca. 990-1020), pictor, maestru necontestat al „înălţimilor şi depărtărilor”, este renumit pentru priveliştile sale cu zăpezi nesfârşite. Mi Fei spunea că „în peisajele lui Fan Kuan poţi desluşi murmurul apelor”. Luni de zile se plimba prin zăpadă pentru a fi în stare să picteze „scheletul munţilor”.
Li Cheng (cca. 919-967) a fost unul dintre cei mai mari peisagişti din perioada Song. Pictura „Iarna” ilustrează stilul Song, un stil intim şi reţinut, înfăţişând natura într-un stil mai puţin fantastic decât Wu Daozi. Pinul, drept, stingher pe marginea unei prăpăstii îl simbolizează pe cărturarul demnitar care în ciuda tuturor greutăţilor rămâne neclintit, cu aceleaşi principii confucianiste de la care nu se abate niciodată.
Li Gonglin sau Longmian Jushi (1049-1106), cărturar strălucit, înalt demnitar, a devenit faimos pentru reprezentarea artistică a cailor. Petrecea zile întregi contemplând caii imperiali. Ajunge să interiorizeze total viziunea asupra acestora. Penelul său reprezenta figurile semeţe şi viguroase fără ca pictorul să se îngrijească de detalii. În plus, a tratat şi subiecte religioase, având o atracţie mărturisită pentru cele confucianiste. A pictat şi portrete, şi peisage. S-au păstrat câteva picturi, de exemplu: Rândaş khoani cu calul şi Grădina de apus, o pictură în care artistul poate fi văzut practicând artele în tovărăşia prietenilor săi.
Li Tang (1050-1131) a avut o mare influenţă asupra stilului dinastiei Song de Sud. Tehnica trăsăturii sale de penel numită „cu securea mare” va fi reluată de de doi din cei mai mari pictori de la sfârşitul dinastie Song: Ma Yuan şi Xia Gui.
Liang Kai (cca. 1140-1210) şi-a creat un stil personal, obţinând efecte impresionante de fluiditate prin gradaţii infinite ale tuşului de la alb la negru, aplicate pe un fond luminos. Prin impresia de prelingere a tuşului, artistul reuşea să-şi anime personajele. A pictat portrete, peisaje, subiecte taoiste, budiste, fiinţe supranaturale.
Ma Yuan (cca. 1160-1225) a dominat ca pictor perioada Song alături de Xia Gui (1180-1230). Împreună inventează un fel de perspectivă descentrată. Printr-un joc dramatic al spaţiilor albe şi pline, pictorul îndreaptă atenţia privitorului spre ceva neformulat şi nostalgic, care devine adevăratul subiect al operei, reuşind să sugereze totodată şi ideea infinităţii. A fost desemnat în Istoria artei drept creatorul compoziţiei asimetrice, fapt care i-a atras porecla de Ma cel dintr-un colţ.
Mi Fei sau Mi Fu (1051-1107), pictor, caligraf, poet şi teoretician al artei, cunoscut prin scrierile sale critice şi prin tratate asupra artei picturale, este unul dintre puţinii pictori literaţi care cultivă o estetică rafinată încercând să transmită picturii calităţile caligrafiei, poeziei şi meditaţiei filosofice. Iniţiator, alături de fiul său, Mi Youren (1086-1165), a stilului cu „puncte suprapuse” şi cu „puncte topite”, creează spaţialitate peisajelor prin efecte de ceţuri care se pierd în depărtări.
Xia Gui (cca.1195-1224) a creat împreună cu Ma Yuan școala de sud. Aceasta a reprezentat suprema expresie a peisajelor, determinată de consonanţa formelor, asimetria compoziţională, lirismul sobru şi meditativ, contemplarea stărilor de spirit ale naturii şi o perfectă armonie între simplitatea mijloacelor picturale şi măreţia naturii reprezentate.
Zhang Zeduan (1085-1145) a fost un pictor renumit al curţii din timpul dinastiei Song de Nord. Cel mai faimos tablou îl reprezintă Priveliştea de pe cele două maluri din ziua Qingming în care se prezintă viaţa oraşului din China secolului al XII-lea. Sunt dezvăluite nuanţele din structura de clasă, se arată lipsurile şi dificultăţile, se descriu practicile de zi cu zi, ale diferitelor persoane care interacţionează între ele, apar poduri, bărci, clădiri şi pieţe. Devenit celebru în întreaga China, un împărat al dinastiei ulterioare, Yuan s-a simţit obligat să scrie un poem de laudă.
Desigur că au mai fost şi alţi pictori de valoare (Liu Songnian, fraţii Yan Ziping şi Yan Ziyu, Ma Lin, Li Song, Liang Kai, Ju Huaijing, Xing Hao, Lu Sheng, Xu Daoning), plus o mulţime de anonimi.
În Arta picturii chineze se precizează: „Pictorii dinastiei Song vor aduce arta picturii la un grad de rafinament şi perfecţiune ce nu vor mai fi atinse niciodată”[9]. După cucerirea mongolă, epoca de aur a picturii se sfârşeşte. „Arta ulterioară, deşi adesea încîntătoare, decorativă, nu mai dovedeşte decât rareori geniul pe care îl avuseseră cu prisosinţă maeştrii Song”[10].
În final, pentru a avea o imagine mai clară asupra unor personalități din Song, deopotrivă literați, deseori pictori și oameni politici, voi lăsa cititorii în compania acestora, oferindu-le plăcerea parcurgerii câtorva versuri din creația lor, preluate din Antologia poeziei chineze, în românește de Li Yu-jiu, antologie și note de Li Yu-jiu și Dumitru M. Ion, Editura Univers, București, 1980.
 
 
 

 

 

---

[1] Fitzgerald, C. P., Istoria culturală a Chinei, Editura Humanitas, București, 1998, p 380.

[2] Ibidem, p.389.

[3] François Cheng, Arta picturii chineze, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, p.80.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p.81.

[6] Ibidem, p.82.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p.70-71.

[9] Ibidem, p.120.

[10] Fitzgerald, C. P., Istoria culturală a Chinei, Editura Humanitas, București, 1998, p.394.

Fragment din volumul „Renașterea unui imperiu - cultură și guvernare în perioada dinastiei chineze Song”

 Sistemul de guvernare pe plan intern

 

O adevărată renaştere a statului chinez a urmat haosului celor cincizeci şi trei de ani de după prăbușirea dinastiei Tang. Despre etapa istorică în care pe tronul imperiului s-au aflat împăraţii dinastiei Song, Anna Eva Budura scria: „300 de ani în care împăraţii acceptaţi prin consens au domnit în spiritul toleranţei şi gentileţii, au patronat reforme chemate să elibereze forţa creatoare a supuşilor lor, au vegheat asupra activităţii unui aparat de stat eficient şi strict centralizat, au folosit funcţionari aleşi după capacităţi; 300 de ani de bunăstare şi inventivitate ce au dat naştere la germenele timpurilor moderne şi au propulsat China în fruntea dezvoltării economice, navigaţiei şi culturii în lume”[1].
Transformările economice şi sociale din perioada celor trei sute de ani s-au datorat înnoirii gândirii politice. O bună organizare statală pe principii confucianiste, promovarea oamenilor merituoşi prin sistemul de examene, menţinerea unui echilibru între cele două facțiuni politice rivale, iată în câteva cuvinte fundamentul pe care s-a construit prosperitatea imperiului.
Un extraordinar exemplu pentru conducătorii Song au constituit-o rezultatele din timpul dinastiei Tang. Atunci s-a pus accent pe formarea funcţionarilor-literaţi, acei oameni capabili să conducă imperiul, drept urmare a îmbinării următorilor factori: însuşirea confucianismul, taoismul şi budismul[2], trecerea printr-un sistem complex de examene şi experienţa obținută în cariera politică. Învățăturile lui Confucius aduc o noutate în sistemul guvernării. În gândirea confucianistă educația are drept scop formarea omului ales, superior din punct de vedere moral, capabil de a servi comunitatea și principele.
Sistemul de examene are ca fundament, în Tang, credința că puterea şi cunoşterea nu pot funcţiona decât împreună, așadar cei care conduc statul trebuie să fie desăvârşiţi. Un literat poate să ajungă funcționar doar în măsura în care își perfecționează cunoştinţele în domeniul respectiv, își dezvoltă talentele artistice, dovedește calităţi morale deosebite. Scopul îl reprezintă formarea omului superior, care nu este legat de originea sa, de multe ori umilă, ci de instruirea minţii şi a spiritului, pentru a asigura buna guvernare a statului. Acest om superior este literatul, care devine consilier al împăratului şi al înalţilor demnitari. Așadar există o interdependență între însuşirea culturii și parcurgerea unei cariere în slujba statului. Conducerea imperiului nu este posibilă fără studiul culturii.
În perioada dinastiei Song se continuă acordarea unei atenții speciale promovării în funcţii administrative a oamenilor competenţi. Sistemul politic este dominat, pe cea mai întinsă perioadă, de corpul funcţionăresc. „În nici o altă perioadă a istoriei chineze «mandarinii» nu au exercitat un control atît de eficient asupra conducerii statului.”[3] Sunt reduse considerabil influenţele împărăteselor, ale favoritelor, ale celor apropiaţi de suveran. În cea mai mare parte a acestei perioade, împăratul devine o persoană doar simbolică, miniştrii săi deţinând adevărata putere. Ca urmare a politicii pacifiste duse de împăraţii Song, începând cu secolul al XI-lea, puterea generalilor şi a ofiţerilor trece pe plan secund.
Pornind de la ideile dinastiei Tang de selectare a funcţionarilor, sistemul concursurilor ajunge la perfecţiune, prin reformarea acestuia. La sfârşitul secolului al X-lea şi în cursul secolului al XI-lea au fost instituite trei niveluri diferite de recrutare: la nivelul prefecturii, la nivelul capitalei şi cele organizate la Palat în prezenţa împăratului. Obiectivitatea probelor se garanta prin diferite măsuri, spre exemplu, anonimatul lucrărilor respective. Primii reuşiţi au şansa unei cariere rapide, dar ceilalţi nu sunt numiţi în mod obligatoriu în cadrul administraţiei, aşa cum s-a întâmplat în alte epoci. Promovarea se efectuează pe baza unor recomandări, autorul devenind solidar cu protejatul său, iar notările se încerca să fie cât mai obiective.
Hotărârile se iau de către un consiliu de stat condus de împărat, format din cinci până la nouă membri cu o imunitate absolută, ceea ce asigură obiectivitate. Există trei servicii independente unul de celălalt, care se ocupă cu primirea opiniilor şi sugestiile funcţionarilor şi ale persoanelor particulare. Rezultatul este existenţa unor proiecte şi propuneri foarte diferite, în funcţie de apartenenţa socială a persoanelor iniţiatoare.
Administraţia centrală este împărțită în trei departamente: economie şi finanţe, armată şi secretariat. În provincii, districtele sunt grupate în prefecturi, iar comisarii imperiali controlează afacerile fiscale, juridice, economice, militare, potrivit atribuţiilor lor. Această independenţă a organismelor şi delimitarea strictă a competenţelor acestora, corelată cu îmbunătăţirea sistemului de recrutare şi promovare a funcţionarilor, a condus la o dezvoltare a imperiului.
Împăraţii Song, fiind călăuziţi în guvernarea lor de omenie şi eficienţă, concilierea şi clemenţa erau modalităţile de bază pentru rezolvarea problemelor. Urmarea a fost recunoaşterea autorităţii împăraţilor de către toate clasele sociale şi lipsa revoltelor de mare amploare, cu implicaţii pozitive asupra numărului populaţiei. Mai mult decât atât, miniştrii căzuți în dizgraţie nu erau ucişi, ci trimişi în oraşele de provincie, ca guvernatori. În 1083, existau circa 90 milioane de locuitori, iar în 1124, 100 milioane. Imperiul Song de Sud număra peste 60 milioane de locuitori, la care se adăugau cei veniți din nord: funcţionari, literaţi, ţărani.
Începând cu secolul al XI-lea, în viața politică a imperiului Song, teoreticenii se grupează în două mari facțiuni politice rivale (conservatori şi inovatori sau reformişti), ambele având la bază gândirea confucianistă. Conservatorii erau grupaţi în jurul istoricului Sima Guang (1019-1086). Ei aveau ca principiu respectarea gândirii confucianiste şi situau pe primul loc clasa literaţilor-funcţionari. La baza gândirii reformiştilor se aflau idei avansate, ei propuneau reducerea privilegiilor excesive ca suport al echilibrului statului şi chiar al existenţei lui. De fapt, secolul al XI-lea este secolul în care se concep şi se aplică mari reforme în sistemul politic şi social. Pe fondul mişcărilor filosofice, aceste reforme se produc într-un anumit context istoric al problemelor legate de sistemul de apărare a imperiului, corelate cu cele privind sferele economicului, socialului şi politicului. Fan Zhongyan (989-1052), cel care obţine un succes în liniştirea graniţei de nord-vest prin pacea semnată în 1044 cu imperiul Xia de Vest, pune în practică un proiect de reforme în sistemul de recrutare a funcţionarilor şi în domeniul agrar şi fiscal. Dar, cel care va reforma în întregime viaţa economică, fiscală, socială va fi Wang Anshi.
 
 

---

[1] Anna Eva Budura, Diplomaţia chineză-premise istorice şi spirituale, Editura Top Form, Bucureşti, 2008, p.68.

[2] Secolul I d.Hr., când budismul este atestat în China, constituie începutul unui îndelungat proces de asimilare a budismului indian de către cultura chineză, cu o influență nebănuită. Văzută ca o soluţie a salvării prin seria existenţelor viitoare încheiate cu pacea şi liniştea, gândirea budistă oferă pentru cei săraci consolarea că vor fi recompensaţi pentru suferinţele lor în Paradis şi că asupritorii îşi vor primi pedeapsa în Infern. Prima învăţătură a lui Buddha constă în cele patru adevăruri: viaţa este durere, durerea provine din dorinţă, dorinţa poate fi stăpânită, durerea poate fi învinsă prin respectarea unor prescripţii morale şi meditaţie profundă. Respectând aceste adevăruri, omul poate să iasă din ciclul reîncarnărilor în care greşelile comise îl aruncă neîncetat, ajungând la iluminare.

 [3] Jacques Gernet, Lumea chineză, volumul 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 397.

 

Volumul „Lecturi prin timp”, 2017 - comentarii literare. Lansat/prezentat: Casa de Cultură „Friedrich Schiller”, Gaudeamus, Bookfest

Un gând provenit, probabil, din astral mi-a pătruns la un moment dat în minte și m-a îndemnat să strâng textele scrise de-a lungul anilor, majoritatea publicate în paginile unor reviste literare.
Îndrăznesc să cred că volumul Lecturi prin timp va aduce bucurie în sufletele autorilor care se vor regăsi în cuprinsul său și va fi considerat un semn de omagiu pentru cei plecați dintre noi, cărora le-am dedicat câteva pagini.
Îmi doresc să fie un îndemn spre lectură pentru toți iubitorii de literatură.
 

Fragment din volumul „Lecturi prin timp”

 

Mergând pe firul destinului

Romanul Baletul mecanic scris de Cezar Petrescu şi publicat prima dată în anul 1931 reprezintă una dintre acele opere peste care timpul trece fără a o lipsi de atractivitate şi fără a-i diminua valoarea. Uitarea, așternută inevitabil peste amănunte, odată cu înmulţirea anilor, va ocoli însă impresia puternică produsă în orele parcurgerii volumului de către cititorul intrat în rezonanță cu trăirile personajului principal. Eu însămi am recitit cu multă plăcere un volum dintr-o ediție publicată de editura Junimea în anul 1987, pe care l-am zărit întâmplător (?) în vasta bibliotecă a unui prieten, și la fel de întâmplător am simțit nevoia de a scrie un text despre această carte a lui Cezar Petrescu.
Sfârşitul tragic al romanului se prefigurează din primele rânduri, Dan, personajul principal fiind convins că se află sub semnul fatalităţii. Totuşi, interesul cititorului pentru continuarea lecturii nu scade, scriitorul dovedindu-se un bun cunoscător al psihologiei umane, atât prin modul de construire al personajului său, cât şi prin felul în care reuşeşte să capteze atenţia. Curiozitatea se amplifică de la bun început prin alăturarea unor sentimente opozabile: fericire-nefericire, unul în prezent, iar celălalt, indispensabil viitorului: „Eu surîdeam fericit. În clipa aceea se decidea în nevăzutul viitorului, o prăbuşire care într-o viaţă omenească e tot aşa de ireparabilă ca un cataclism cosmic în destinul planetelor; eu surîdeam sufocat de fericire”.
Angela cu ochi de azur intră în viaţa lui Dan, un tânăr care nu cunoaşte grijile, tocându-şi banii pe Coasta de Azur, iar influenţa ei îl va distruge. Expunând evenimentele şi exteriorizându-şi sentimentele, personajul principal merge pe firul destinului său necruţător, îl conștientizează, dar nu i se împotrivește, prin aceasta intrigă și atrage, în acelaşi timp, cititorul. Există „semne” care indică faţa ascunsă a femeii iubite, dar nu le ia în seamă nici chiar după cele istorisite de Faty despre trecutul acesteia şi despre bărbaţii pe care îi distrusese, dându-i ca exemplu pe fostul bancher Zolittis, devenit „un fost om”, „un spectru abrutizat şi bărbos”, un nebun „cu spume la gură”. Dan nu doreşte să „vadă” adevărul, vede doar paiaţa roşie, păpuşa Angelei râzând „straniu şi sfâşietor”, martoră a unei batjocuri acceptate ca o stare de fapt de către bărbatul orbit de o patimă căreia nu i se poate opune. Prins în păienjenişul sentimentelor faţă de Angela şi sufocat de tentaculele unui anturaj nepotrivit, el se va prăbuşi, victimă a unei iubiri obsesive şi patologice care îi amplifică labilitatea psihică şi slăbiciunea caracterului.
Eliazar, un personaj interesant, întruchipând ura ca sentiment uman, pare a trage sforile destinului lui Dan, subordonându-şi existenţa unui singur scop – producerea de drame umane şi urmărirea lor îndeaproape cu o plăcere mefistofelică. Dirijând evenimentele, el este cel care anunţă apropierea unuia tragic („Aci miroase a lichidare”).
Fratele Angelei, Bibia, deşi la prima vedere pare a fi un om primitiv, o brută, totuşi se zbate să-şi depăşească propria condiţie, să-şi creeze o nouă viaţă într-o societate în care să se simtă acceptat, împlinit şi fericit. Generos, el îl va ajuta pe tânărul, scufundat din ce în ce mai mult în mocirla unei pasiuni excesive, şi va răzbuna moartea surorii sale. Face în felul său dreptate, dar plătește pentru această crimă justiţiară.
Guguf este tipul bărbatului fără scrupule, vicios, care urmăreşte doar satisfacerea unor plăceri frivole. Manipulează femeile frumoase în interesul său, are o mare influenţă asupra Angelei a cărei iubire pentru el va deveni prioritară şi o va conduce, în final, la moarte. În ciuda chipului său angelic, această femeie se dovedeşte a fi diabolică, interesată doar de a-şi satisface capriciile şi nevoia de a trăi în lux, folosindu-se de puterea pe care o deține asupra unor bărbaţi. Pentru ea, Dan nu reprezintă decât un mijloc de a-şi atinge scopul, neavând niciun fel de importanţă sentimentele, îl aduce la ruină şi îl pune, în cele din urmă, fără niciun fel de reţinere, în situaţia de a-i descoperi chipul real.
Între aceste personaje, tânărul este pierdut iremediabil. Prima parte a volumului se termină prin arestarea sa, învinuit de moartea Angelei. Visul, care până atunci i se repetase, devine realitate, elementul fantastic accentuându-i drama. „Omul mustăcios şi saşiu” din vis îl arestează folosind aceleaşi cuvinte obsesive: „– În numele legii, eşti arestat!”.
Eliberat, rămas singur şi sărac, Dan, revine în Bucureşti, coborând pe treptele societăţii. Degradarea sa umană, odată cu trecerea de la bogăţie la sărăcie, de la traiul comod de pe Coasta de Azur la vagabondajul pe străzile Bucureştiului, dormind printre oameni de cea mai joasă speţă şi printre şobolani, este realizată cu măiestrie de către scriitor, impresionându-l pe cititor.
Şi totuşi, destinul are bunăvoinţa de a-i acorda tânărului şansa de a se ridica de pe ultima treaptă a decăderii şi a se îndrepta cu siguranţa descoperirii de sine pe un nou drum, un drum al valorilor morale. Coppelius, un personaj enigmatic, un geniu căruia nimic nu-i este necunoscut, angajează opt oameni aflaţi la fel de prăbuşiţi pe scara socială ca şi Dan pentru a pune în aplicare o idee măreaţă – un balet mecanic format din androizi. Lucrând împreună, cei opt nefericiţi îşi îmbunătăţesc existenţa, capătă forţa interioară de a se reface şi de a o lua de la capăt. Fiecare are un scop nou şi ajung să se înţeleagă între ei ca într-o adevărată familie. Tânărul se împrieteneşte cu Ludmila, o croitoreasă săracă, petrece alături de ea momente plăcute şi tihnite, pare că şi-a regăsit plăcerea de a trăi şi că a dobândit o altă capacitate de percepție a existenţei, opusă celei superficiale şi frivole de odinioară. Cititorul „simte” seninătatea personajului, liniştea care i se aşternuse peste suflet, bucurându-se pentru el, și se afundă în lectură cu speranţa că totuşi finalul va fi unul optimist.
Însă, ridicarea morală a lui Dan nu va dura mult timp, scriitorul îl trimite din nou la periferia societăţii, de data acesta fără vreo şansă de salvare. El se lasă târât în jos de aceeaşi patimă maladivă pentru Angela chiar şi după moartea ei. Androizii lui Coppelius capătă chipuri, simbolizând fiecare câte un sentiment uman. În mintea lui Dan, ei se asociază cu foştii „prieteni”, deşi într-un sens inversat comparativ cu ce existase în realitate, cu excepţia lui Eliazar. Puritatea o întruchipează pe Angela, Forţa elementară este Bibia, iar Ura rămâne Eliazar. Treptat, tot ce se construise până atunci în viaţa celor opt oameni se năruie. Aceste păpuşi devin forţe ce antrenează răul din oamenii prezenţi. Tânărul, care abia se ridicase, cade, noua viaţă trece prin schimbări dramatice, și se îndreaptă, cu paşi grăbiţi, spre dezastru.
Pe parcursul existenţei sale ca vagabond prin Bucureşti, cunoscând transformări vizibile, de la rău la bine şi de la bine la rău, se întâlneşte pe stradă cu Faty, acel personaj care îi atrăsese atenţia asupra urmărilor iubirii sale nemăsurate faţă de Angela cu ochi de azur, trecerea episodică a acestuia prin viaţa lui Dan dobândind sensul prezenţei fatalităţii. Şi, în timp ce scriitorul îşi îndrumă personajul pe calea unui destin inevitabil, un cititor sceptic se simte frământat de unele întrebări – cine sau ce îi cauzează căderea: jocul destinului sau slăbiciunea sa psihică?
Androizii prind viaţă şi agresivitatea lor conduce la un măcel care capătă valoarea unui simbol – ura se află în stare latentă în oricare om, izbucnește pe neaşteptate şi produce pagube ireparabile celor din jur şi propriei persoane. Ura are putere demiurgică asupra celor slabi, ei sunt pedepsiţi tocmai datorită manifestării acestei slăbiciuni. Dan o aruncă pe Ludmila, care îi devenise soţie şi aştepta un copil, în faţa ciocanului lui Bibia pentru a salva păpuşa Angela. Androidul îşi omoară creatorul, iar tânărul se salvează fugind și revine la un trai mizer fără perspective. Finalul, în manieră fantastică, dar tragic, al volumului transmite un mesaj la fel de tragic – omul este supus destinului, coordonat de forţa malefică a urii care-l conduce după bunul plac la finalul unui ciclu, ţinându-l mai strâns uneori sau mai lejer, alteori, lăsându-l să creadă că poate interveni dar, în realitate, distrându-se pe seama sa. În cazul lui Dan, ciclul părea că se încheiase prin moartea fizică a lui Eliazar, omorât de Bibia dar, de fapt, abia în final, după ravagiile produse de păpuşa Eliazar şi întoarcerea tânărului pe calea destinată, alături de decăzuţii societăţii, printre care şi nebunul Zolittis, ciclul va deveni complet.
Deşi acţiunea romanului se desfăşoară la începutul secolului al XX-lea pe Riviera franceză, în prima parte, şi în Bucureşti, în a doua, personajul Dan poate fi privit ca un tip uman general valabil tuturor timpurilor şi tuturor locurilor, pentru că el însumează acele patimi şi slăbiciuni specific umane care pot fi mai mult sau mai puţin controlate de un individ, mai mult sau mai puţin dirijate de forţe exterioare.
A fi puternic sau a fi slab echivalează cu a reuşi sau nu să îţi uşurezi drumul, mergând pe firul destinului.
 
     29 ianuarie 2013