Din volumul „Îngerii din Lună”

 

60
 
Amintirile mă poartă pe panta abruptă a trecutului.
Greutatea urcușului mi-a-ntărit voința.
Dar nu mi-a obosit durerile.
Lupt cu ele să nu-mi mai izbească sufletul obosit.
 
Sufletul meu nu le mai poate duce.
Liniștea nu se apropie de el.
 
Singur și trist, caută
parfumul dulce al bujorului,
mireasma delicată a freziei,
s-ar ascunde între petalele unei orhidee albastre,
mângâiat de ele, ar sta
până când
amintirile s-ar scufunda în parfumul unui crin.
 
Și atunci, revigorat, i-ar mulțumi orhideei albastre
și-ar pleca pe calea lui,
spre înălțimi,
purtat de culorile curcubeului.
 
 
 
 
61
 
E dreptul tău s-alegi chipul singurătății.
Dar nu alege chipul singurătății-n doi,
el umple cu durere spațiul dintre voi.
 
Ia chipul singurătății resemnate.
E mai blând.
Acceptă-l odată cu pustiul din tine.
 
Fii tu însuți, și chipul singurătății liniștite
îți va aduce zâmbetul pierdut.
 
Încrezător, nu alegi niciun chip.
Înconjurat de oameni, cauți Omul ales.
Nu-l întâlnești.
Nu se află pe calea destinului tău.
Te-nșeli
și dezamăgirea doare.
Singurătatea ia chipul tău.
Până când
vei căuta doar în tine
și vei descoperi taina.
 
 
 
62
 
Fără rezonanța sufletelor
nu există iubire.
Există doar iluzie,
care lasă în urmă doi străini.
Agățați de posibile puncte comune,
cei doi rezistă
până când firul se rupe.
 
Cad în gol.
 
Fără rezonanța sufletelor
nu există poezie.
Sufletele se usucă asemenea
unei flori neudate
oricât ar fi de rezistentă.
 
Fără rezonanța dintre ele,
sufletele așteaptă moartea,
care vine încet-încet,
și totul devine neant.
 
 
 
 
63
 
Cuprins de tristețe,
ai puterea s-o alungi.
Mergi mai departe.
Cauți clipe de bucurie.
Tristețea se-ndepărtează.
Bucuriile vin și pleacă.
Tristețea revine iar și iar
căutând, căutând.
 
Totul se repetă.
Bucuriile scad.
Tristețea crește.
Până la sfârșit,
când rămâne doar
tristețea sufletelor
care te iubesc…
 
Intensitatea scade…
Tristețea dispare…
Uitarea se naște.
 
 
 
 
64
 
Va veni o vreme
când voi pleca în lumea mea,
acolo unde orhideele îmi vor fi casă,
iar petalele de bujor drumul spre ea.
Trandafirii îmi vor împodobi camerele,
iar aerul îmi va fi înmiresmat de frezii.
 
Acolo, în lumea mea,
mă voi odihni pe o bancă în formă de scoică,
umbrită de magnolii galbene,
și voi citi poezii.
 
În lacul din fața mea, acoperit de nuferi albi,
se va oglindi cerul.
Permanent albastru.
Voi ridica privirea spre bambușii din jurul lui,
adulmecând mireasma crinilor,
purtată de adierea mereu primăvăratică.
 
Acolo, în lumea mea,
florile aduc liniște sufletului,
iar iubirea, fericirea permanentă.
 
 
Acolo, în lumea mea,
nu plouă,
nu fulgeră,
nu tună.
Oamenii trăiesc mulți ani.
Bunătatea și gingășia sufletului lor
sunt parte a Universului primordial.
Inima lor nu cunoaște teama.
Nici ura.
 
Acolo, în lumea mea,
îl voi întâlni pe el,
Omul ales,
așezat pe o bancă în formă de scoică,
umbrită de magnolii galbene,
citind poezii.
 
x