Fragment din volumul „Misterul eșarfei roșii”

12.

– Bună, draga mea, se adresă Ioana prietenei sale, gâfâind uşor și aşezându-se pe un scaun, la măsuţa rotundă pe care stăteau două cești cu cafea. Scuze pentru întârziere. Am ţinut neapărat să termin de corectat câteva lucrări şi nu ştiu cum a trecut timpul.

– Nicio problemă. Și eu am întârziat, zise Celia, sorbind din cafea. Ţi-am comandat şi ţie una. Aici la Caffé Milano fac o cafea foarte aromată. Te cunosc eu, nu ai renunţat, aşa cum îţi propusesei.

– Deocamdată nu. Când voi avea din nou palpitaţii, voi fi nevoită. Până atunci, nu am de gând să renunţ la ceva ce-mi place. Hai să comandăm şi două prăjituri. Să ne facem de cap!

Ioana cercetă meniul.

– Ce spui? Luăm un tiramisu şi un cheesecake? Sunt cam scumpe, dar ne permitem şi noi să ne răsfăţăm câteodată. Dacă nu noi, cine s-o facă?!

– Bine zici! Ce-i cu tine? Pari cam obosită.

– Am avut o perioadă grea. Va trece.

– Ar trebui să ai mai multă grijă de tine. Ai cearcăne, ai slăbit. Nu pari OK.

Ioana oftă, privind undeva departe, pe fereastră.

– Am greşit sperând aiurea, spuse cu amărăciune. Nu am noroc în dragoste. Nu are sens să mai sper. Mi-am învăţat lecţia.

– Scoate-ţi asta din cap. Eşti încă tânără, frumoasă, deşteaptă. Vei găsi persoana potrivită.

– M-aş bucura dacă ai găsi-o tu. Sau poate chiar ai găsit-o!

– Ce pot să spun?! Ştii foarte bine că situaţia mea s-a complicat cu procesul de divorţ. Durează. Şi apoi, toate scandalurile de acasă! O nebunie! Prefer să nu mă mai gândesc la Victor.

– Se va termina. Şi atunci vei putea lua o hotărâre.

– Ce hotărâre? Victor nu m-a sunat decât o dată. Ştiu că între noi a fost ceva special, dar până la urmă, fiecare cu viaţa sa. Poate că, dacă m-aş duce acum la el, la Paris, aş constata că situaţia s-a schimbat. Nu ar mai fi ca la Marsilia.

– Nu ai de unde să ştii. Cred că ţi-e teamă să rişti, să începi o altă viaţă. Eu zic că ar trebui să te duci o dată, să vezi cum e.

– Au trecut câteva luni. Nu mai ştiu nimic de el. Am sunat şi nu mi-a răspuns.

– Trebuie să mai încerci. Poate s-a întâmplat ceva.

– Se poate. Oricum ar fi, eu nu-l învinuiesc de nimic. El a fost cel care a spus că mă va aştepta la Paris. Eu nu i-am promis. Nici măcar nu i-am răspuns.

– Cred că ar trebui să continui să-l suni, să nu renunţi. Termină procesul ăsta şi du-te la el!

Celia se întristă. Vorbele prietenei o tulburau nespus. De câte ori nu se gândise la Victor, la Marsilia. De câte ori nu-şi imaginase plecarea la Paris şi întâlnirea cu el... Nu putea pleca. Nici ei înșăşi nu-i era clar motivul. Poate că Ioana avea dreptate, poate că îi era teamă de un nou început sau poate că frica de a nu mai regăsi aceeaşi magie ca la Marsilia o făcea să se retragă în carapacea propriei comodităţi. Dacă soarta hotărâse ca întâlnirea cu Victor să fie numai acolo, în Marsilia? Dacă la o eventuală revedere nu-i va mai plăcea atât de mult? Și totuși... dacă el va continua să o răvăşească, să o emoţioneze şi să o facă să se simtă ca şi cum nimic altceva nu mai conta, decât ea şi el?

După ce se întorsese din oraşul de pe coasta Mediteranei, Celia îi spusese lui Mircea că nu se răzgândise şi că dorea să divorţeze. Deşi, la început, fusese de acord, soţul ei bătuse în retragere. Certuri, discuţii interminabile, nopţi pierdute. Cineva trebuia să pună capăt acelei situații. Ea fusese aceea care introdusese acţiunea la judecătorie. Alte discuţii, alte certuri. Spera să se termine totul până la vacanţa judecătorească. Nu putea decât să spere, pentru că situația se complicase, trebuia evaluat apartamentul, iar termenele date de judecător prelungeau procesul. Norocul se părea că îi întorsese spatele. Ce putea să facă? Dorea să se termine cât mai repede, chiar dacă urma să rămână datoare la bancă ani de zile, poate toată viaţă, după ce va lua credit să-i plătească lui cota parte din apartament, în funcţie de hotărârea judecătorului. În defintiv, totul se plăteşte în viaţă! Nici chiar faptele bune nu rămân nepedepsite, după cum constatase în ultima perioadă. Aşa că, nu-i rămânea decât să accepte situaţia ca atare.

– Mircea, tot cu tine stă? Nu ai scăpat de el? întrebă Ioana ca şi cum îi ghicise gândurile.

– Da, oftă Celia, nu are de gând să plece. Zice că va rămâne până îi voi da banii.

– Doamne fereşte!

– Voi vedea! O să vorbesc cu avocatul să găsească o soluţie.

– Din câte ştiu eu, după ce se va da sentinţa definitivă, el nu va mai avea niciun drept să stea în casă. Poţi să-l dai afară. Scapi şi tu odată!

– Abia aştept. Nu voi mai vrea să aud vreodată de el!

– Andrei ce spune despre toate astea?

            – Ce zăpăcită sunt! Nu ţi-am spus. Nu mă mai întâlnesc cu el.

– Cum aşa?

– După ce m-am întors, ne-am întâlnit de două ori, însă în mine se produsese ceva, o schimbare. El a observat. A înţeles că nu era vorba numai despre problemele mele cu Mircea.

Celia îşi amintea ultima discuţie cu Andrei şi se simţea vinovată. Nu avusese niciodată nimic să-i reproşeze, se purtase foarte frumos cu ea, nu-i dăduse motive să se îndoiască de dragostea lui. El simţise schimbarea. Era distantă, faţa ei nu mai trăda plăcerea revederii, glasul îşi pierduse nuanţele mângâietoare, atingerea lui nu-i mai dădea fiori. Devenise altă persoană.

„Te-ai schimbat”, îi spusese el, privind-o cu atenţie, ca şi cum dorea să-i pătrundă în interior şi să descopere acolo cauza.

Ea începuse să mănânce alunele puse pe farfuria de pe măsuţă, alături de sticla de şampanie cu care bărbatul o obişnuise la toate întâlnirile. Lua alunele una după alta, mestecându-le repede, așa cum făcea când era agitată şi nu se putea calma. Nu răspunsese.

„Uită-te la mine”, zisese Andrei, luând-o de umeri şi trăgând-o spre el. „Ce s-a întâmplat la Marsilia?”

Nu putuse să-i înfrunte privirea pătrunzătoare. Se cuibărise la pieptul lui pentru a nu fi nevoită să-l privească. Nu ştiuse ce să-i spună. Nu dorise să-l rănească.

„Tăcerea ta mă face să cred că e ceva la mijloc”, oftase el, strângând-o cu duioşie. „Mă tot frământ. Ar trebui să-mi spui. Simt că relaţia noastră s-a schimbat.”

Ea se îndepărtase şi îşi umpluse paharul cu lichidul gălbui şi acidulat.

Ştia că el nu merita un asemenea comportament rece. Nu putea să-l mintă. Nu putea să meargă mai departe.

„Cred că ar fi bine să încetăm să ne mai vedem. Nu știu ce va fi în viitor, dar acum sunt bulversată. Am nevoie de timp să-mi limpezesc şi să-mi analizez sentimentele. Îmi pare sincer rău, asta e situaţia.”

„Da, bănuiam eu”, zisese el cu amărăciune. „Mie îmi pare şi mai rău, dar cum doreşti. Probabil că e mai bine aşa.”

Andrei nu mai insistase. Celia ştia că îl făcuse să sufere, însă ar fi fost o ipocrizie din partea ei să continue relaţia.

– Nu vreau să rămâi singură, ca mine, zise Ioana.

– De ce? În fond, ce e singurătatea pentru noi? Nu ne trebuie neapărat un bărbat să ne care cartofii. Suntem frumoase, deştepte, putem să facem tot ce ne trece prin cap, fără să dăm nimănui socoteală. Bine, eu deocamdată am procesul ăsta pe cap. Se va termina până la urmă şi voi fi... liberă!

– Ai dreptate. Totuși, uneori mă gândesc la bătrâneţe. Ana va pleca la casa ei. Eu ce voi face atunci?

– Fii serioasă! Vei găsi tu pe cineva, şi dacă nu, ce mare scofală! Gândeşte-te! Dacă va fi unul care se va îmbolnăvi, iar tu va trebui să ai grijă de el?

– Nu contează. Dacă l-aş iubi şi ar fi reciproc, l-aş îngriji cu toată dragostea. Aş face orice pentru a-i fi lui bine. Până una alta, uite că nu-mi pot lua gândul de la Ciprian. Ca o proastă!

– Tot aşa se comportă?

– Da, e indiferent. Uneori, trece pe lângă mine ca şi cum nu m-ar vedea. Ţi-am spus că ultima discuţie cu el mi-a pus capac.

Într-o zi, îşi luase inima în dinţi şi intrase în biroul lui. Ciprian scria ceva. Când o văzuse, se întrerupsese, o măsurase din cap până în picioare, apoi îi făcuse un semn scurt să ia loc.

„Da”, zisese el, punând stiloul pe birou şi privind-o drept în ochi. „Cu ce pot să-ţi fiu de folos?”

Ea se fâstâcise. Uitase tot ce voise să-i spună. Tăcuse. Se ridicase de pe scaun şi se dusese spre fereastră, încercând să-şi stăpânească emoţia.

„Au trecut câteva luni bune de când nu am mai vorbit, nu ne-am mai întâlnit...”, zisese încet, abia auzit.

„Ţi-am spus că sunt foarte ocupat şi am multe obligaţii. Ştiai asta de la început.”

În glasul lui Ciprian se simţise iritarea. O fixase cu privirea ochilor lui negri. Sfredelitori. Ioana se intimidase şi mai mult.

„Ştiu, dar tot nu se justifică o asemenea răceală. Te comporţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, găsise puterea de a-i aduce un reproş ţinut atâta timp închis în ea.

„La ce te aşteptai? Trebuie să avem mare grijă să nu se afle. Ştii cum sunt oamenii! Tu te-ai implicat prea mult şi unii pot observa ceva.”

„Am aşteptat toată vara un telefon, măcar să vorbim puţin, să ştiu că eşti bine.”

Amărăciunea din glasul Ioanei îi atrăsese atenţia lui Ciprian. O privise îndelung. Tăcuse câteva secunde, ca apoi să izbucnească:

„Măi, în fond, nici nu avem unde să mergem. Unde vrei să ne întâlnim? În maşină? La tine acasă e Ana, la mine, nici atât. Stai să găsesc o soluţie.”

Nervozitatea din ton și, mai ales, vorbele aruncate cu brutalitate o surprinseră neplăcut. Ioana îi aruncase o privire mânioasă. Ce-i mai putea spune?! Ieşise din birou. Revoltată. Dezamăgită.

– Lasă-l în plata Domnului! E un nemernic. Nu-ţi produce decât rău, zise Celia.

– Aşa e, însă nu-mi pot lua gândul de la el.

– Te rog să încetezi! Ştiu foarte bine cât ai suferit din cauza lui. Ce naiba iubire mai e şi asta? Uneori cred că-ţi face plăcere să suferi. Taie răul de la rădăcină. Spune, gata, până aici, şi mergi mai departe.

– Nu pot să spun că nu ai dreptate. Dar, când îl văd, mă topesc. Am mereu în urechi vocea lui, caut mereu să-l văd chiar şi câteva clipe.

– Şi cât ai de gând să continui ca o adolescentă, şi să mai şi suferi pe deasupra? Uite, a venit primăvara. E o vreme superbă. Ia-o pe Ana şi duceţi-vă prin magazine, prin parcuri! Fă ceva!

– Tu crezi că Ana mai merge cu mine? Iese cu prietenele ei. Sau stă la calculator. Învaţă, citeşte.

– Şi care e problema? Ieşi singură! La o librărie, la o serată literară sau vreo lansare de carte. Când pot, merg şi eu. Găsim noi ceva de făcut. Dar termină odată cu Ciprian! Te pierzi printre incertitudini, speranţe, dezamăgiri. Şi totul în zadar. Lui puţin îi pasă de tine. Tenacitatea şi răbdarea care te caracterizează de obicei, calităţi, desigur, în alte împreju-rări, de data asta îţi produc doar suferinţă. Opreşte-te, că ai încetat să trăieşti!

Celia se străduia să-și facă prietena să se vindece de boala Ciprian, cum numea ea dragostea acesteia faţă de un bărbat care, în opinia ei, se comportase revoltător. Ioana înţelegea foarte bine că asprimea era o tactică de a Celiei, având scopul de a o face să se dezmeticească. Poate că prietena sa spunea un adevăr pe care ea nu voia să-l accepte, că îi plăcea să sufere. Nu găsea altă explicaţie. Ciprian nu-i dădea atenţie, îi arunca priviri furişe, câteva vorbe, o ocolea pe cât îi permitea funcţia sa de director. Da, perseverenţa devenise un defect. Ea nu putea renunţa! Sau poate că se săturase să tot piardă...