Fragment din volumul „Misterul eșarfei roșii”

 
9.
O dimineaţă splendidă pentru a scrie, îşi zise Ioana. Luă agenda cu coperţi din piele sintetică neagră de pe măsuţa acoperită, potrivit obiceiului, cu pixuri, creioane mecanice, rujuri, creme de faţă, parfumuri, pe care voia să le aibă la îndemână, şi o puse în geanta încăpătoare. Era 15 iulie. Încă de la începutul vacanţei de vară se obişnuise să iasă dimineaţa afară, în parc, dorind să scrie câteva pagini din viitorul său roman. La ora 9, parcul nu era deloc aglomerat. Putea să se plimbe liniştită pentru a se lăsa îmbrăţişată de razele soarelui, a respira aerul încă neînfierbântat, a asculta foşnetul copacilor înveseliţi de sosirea dimineţii. Până atunci, vara nu dăduse semne că ar vrea să-i doboare cu căldura sa pe locuitorii aglomeratului şi prăfuitului oraş. Mai mult ca sigur, aceștia sperau să scape de temperaturile prea ridicate care făceau aerul nerespirabil până târziu, în noapte.
Îmbrăcată simplu, cu pantaloni negri, scurți, cu un tricou cu dungi negre şi albe, încălţată cu pantofi balerini negri, luă geanta şi ieşi pe uşa apartamentului. Când ajunse în parc, trase adânc aer în piept, simţind cum se încărca de energia emanată de copaci, de flori, chiar şi aşa, plantate de mâna omului.
Se îndrăgostise de Parcul Tineretului de la prima întâlnire, cu mulți ani în urmă. Părinţii ei căutaseră o locuinţă şi, chiar dacă era încă un copil, o luaseră şi pe ea ori de câte ori merseseră să vizioneze un apartament. Nu-i lăsase inima să o pună în faţa faptului împlinit, mutând-o într-un loc care, poate, i-ar fi displăcut. Văzuseră mai multe apartamente pe Şos. Olteniţei. Niciunul nu se dovedise a fi pe gustul ei. Fusese în asentimentul părinţilor. Într-o seară, pe fereastra tramvaiului care cobora panta lină spre Liceul „Gheorghe Şincai”, Ioana admirase aleea principală a parcului. I se păruse fermecător iluminată de felinarele menite să risipească întunericul căzut repede peste oraş, ca de fiecare dată, toamna. Hotărârea a fost luată aproape instantaneu, imediat după ce au văzut apartamentul din zonă. În ciuda faptului că nu se compara nici pe departe cu casa la curte de care erau nevoiţi să se despartă, părea să fie în măsură să asigure confortul familiei. În anii următori, parcul, aflat în apropierea blocului, o ajutase să-şi creeze, cât de cât, un echilibru în suflet atunci când se simţise străină de locul acela cu ziduri înalte şi tânjise după aerul nopţilor de vară înmiresmat şi împrospătat de parfumul florilor răcorite de jetul furtunului cu apă.
Anii trecuseră peste parc, la fel ca şi peste ea. Îi rămăsese la fel de drag. Copacii şi pomii umbreau aleile şerpuite. Protejau oamenii de razele soarelui prea puternice vara, oferindu-le o oază de verdeaţă într-un oraș din ce în ce mai sufocat de construcții.
Ziua frumoasă de iulie îi trezise Ioanei amintiri plăcute, iar liniştea aleilor îi calmase spiritul. Se aşeză pe o bancă, pe aleea cu copii, cum numise cu ani în urmă acea alee unde seara se adunau copiii mai mici sau mai mărişori, aduşi de părinţi sau bunici să se joace. Acolo o dusese şi ea pe Ana. Fetiţa se jucase şi se zbenguise cu prietena ei, Adriana. Ioana, de cele mai multe ori, stătuse pe bancă şi vorbise vrute şi nevrute cu mama ei, fiind amândouă atente la prichindeii care nu se mai săturau să țopăie, să alerge, să râdă, să țipe. Timpul trecuse. Ana devenise adolescentă, elevă de liceu.
Încercă să lase amintirile de-o parte pentru a se concentra asupra paginilor din agenda cu coperţi negre. Şi acolo trebuia să scrie tot… amintiri. Dorea să le aştearnă pe hârtie cât mai repede, însă pixul nu putea să ţină pasul cu avalanșa de gânduri, cu proaspetele impresii produse de prima întâlnire şi, spera, nu ultima, cu Ciprian. După discuţia din biroul lui, relaţiile dintre ei deveniseră mai apropiate, căutau prilejul de a se vedea mai des. O strângere de mână pe furiş, o atingere care dădea fiori, o privire cu înţelesuri numai de ei ştiute, un timbru al vocii mai tandru dovedeau încă o dată că iubirea nu era doar apanajul tinerilor. Putea pune stăpânire pe oricine, indiferent de vârstă. Ioana avea sângele mai năvalnic, poate datorită nevoii sale de dragoste, şi îi era dificil să-şi înfrâneze unele porniri de afecţiune atunci când îl întâlnea prin sălile de curs, coridoare, cancelarie sau cu prilejul diferitelor activităţi. Privirea lui distantă, rece îi tăia orice avânt. În prezenţa altor persoane ştia să fie foarte rezervat, chiar ridica tonul şi o certa din te miri ce. Aparenţele trebuiau păstrate. Existau şi momente când se îndoia de puterea sentimentelor bărbatului, se supăra și se frământa zile întregi, întorcându-i gesturile şi cuvintele pe toate părţile pentru a-şi răspunde la întrebarea: mă iubeşte sau nu?
Trecuseră câteva săptămâni din ziua în care Ioana îşi mărturisise sentimentele. Într-o zi, Ciprian îi spusese că avea în vedere să se întâlnească undeva la un restaurant. Să fie numai ei doi. Lumina din ochii lui negri se răsfrânsese şi asupra ei, îi aduse în suflet îmbietoare promisiuni. Aşteptarea îi luase tihna zilelor, nesiguranța o măcinase frecvent.
Venise sfârşitul anului şcolar, orele se terminaseră, vacanţa, mult aşteptată de copii, sosise, năvălind peste Ioana şi doborând-o psihic. În mod normal, ar fi trebuit să o bucure, însă îi era imposibil să nu se gândească la speranţele pe care şi le făcuse după cuvintele aruncate în grabă de Ciprian: „În curând te voi invita la cină. Sper că îți va plăcea restaurantul”. Speranţe deşarte. De atunci, părea că se aşternuse uitarea în mintea lui, iar ea nu mai îndrăznise să-i amintească. Aflase că el va pleca în concediu imediat după serbare. Puţin îi păsa de ea, îşi spusese Ioana, din ce în ce mai pământie la faţă, lipsită de orice chef de viaţă. Celia o sfătuise să nu se mai consume în halul acela, să-şi scoată din cap imaginea bărbatului care îi făcea rău, să-şi smulgă din inimă o iubire devenită obsesivă. „Când o să înţelegi că el nu face decât să se distreze pe seama ta? Eşti încă tânără, frumoasă. Ciprian se simte bine când se vede admirat şi iubit de tine. Te ţii după el ca un căţeluş. Revino-ţi odată! Îţi iroseşti timpul şi îţi consumi energia pentru cine nu merită”. Aşa îi spusese Celia, și începuse să se întrebe dacă nu cumva avea dreptate. În fond, dacă el şi-ar fi dorit o relaţie, şi-ar fi făcut timp. Îi zâmbise şi o chemase în biroul lui să discute tot felul de lucruri. Pe Ioana o bucuraseră aceste scurte întrevederi și plecase păstrând în suflet surâsul lui. Bucuria nu dura mult, nesiguranța revenea sâcâitoare, o deprima. Nici ea însăşi nu pricepea motivul afecţiunii faţă de un bărbat care se purta într-un asemenea mod şi îşi propusese de câteva ori să nu se mai gândească la el. Dar paşii o îndreptaseră mereu prin locurile pe unde l-ar fi putut întâlni. Mintea o luase razna, făcând tot felul de scenarii pentru a-l vedea. Şi, pe neaşteptate, după serbarea de sfârşit de an, când îşi înmormântase toate speranţele, ecranul telefonului mobil se luminase la apariţia numărului mult aşteptat. O invitase, pur şi simplu, a doua zi, la ora 14, la restaurant. Urma să o ia cu maşina din dreptul liceului. „Este OK? Ai timp?” o întrebase el. „Pentru dumneavostră, întotdeauna”, se auzise ea răspunzând. „Dacă mi te mai adresezi aşa, să ştii că mă răzgândesc”, o ameninţase el. Râdea. Îi dădea clar de înţeles că ridicase o barieră din calea relaţiei lor.
Ioana stătea pe o bancă în Parcul Tineretului şi rememora cu încântare discuţia telefonică despre care scrisese în agendă.
Luă pixul şi continuă:
Nu puteam să cred că, în sfârşit, ne întâlneam într-un alt loc decât în liceu. Numai noi doi! După ce am închis telefonul, în liniştea din sufrageria în care stăteam pe canapeaua mea din stofă grena cu flori aurii, am simţit că explodez de fericire şi am început să valsez de una singură pe muzica sufletului meu năucit de atâta surescitare. M-am repezit la dulapul plin cu haine să caut ceva corespunzător pentru a doua zi. În scurt timp, canapeaua, fotoliile aşezate de o parte şi de alta a acesteia, scaunele din jurul mesei rotunde din colţul încăperii se încărcară de fuste, rochiţe, bluze, pe care le aruncam nemulţumită, după ce le probam în diverse combinaţii. Mi-a fost greu să mă decid, dar şi mai greu să repun lucrurile la locul lor. Noaptea s-a dovedit a fi mai obositoare ca de obicei. Gândul la întâlnirea la care visasem zile și nopți mă frământa neîncetat. Toate scenariile derulate prin minte de atâtea ori se amestecau şi mă nelinişteau. Creierul meu procesa. Din acel amestec de gânduri ieşeau alte scenarii, alte imagini, alte viziuni ale viitorului. Am adormit abia când zorii se revărsau pe fereastră, bucurându-mă că nu trebuia să mă duc la liceu dis-de-dimineață. După ce m-am trezit, m-am îmbrăcat cu o fustă albă, vaporoasă şi o bluză din dantelă verde deschis, suficient de decoltată încât să iasă în evidență colierul de jad, m-am încălţat cu sandalele albe păstrate pentru ocazii speciale, cu tocuri destul de înalte, mi-am luat o poşetă micuţă din piele fină, albă, şi am plecat la liceu.
Nu pot să descriu starea de agitaţie care m-a cuprins în orele dinaintea momentului primei întâlniri. La 13.50, nu am mai avut răbdare. Am ieşit din clădire, am făcut dreapta, luând-o pe străduţa indicată de Ciprian, mai puţin frecventată de elevi şi de profesori.
Mergeam încet, invers proporţional cu mersul inimii mele. Aşteptam să apară. Nu am observat apropierea unui Mercedes negru până când a ajuns în dreptul meu. Părea că aluneca pe lângă trotuar. M-am oprit. Ciprian era la volan. Mi-a deschis portiera şi am urcat. Nu mă aflam pentru prima oară într-un Mercedes, însă îmi producea aceeaşi stare de confort interior dintotdeauna. Ciprian zâmbea. Îmi arunca priviri admirative, fără a-mi face vreun compliment. Ştiam că nu-i stătea în fire. Strălucirea ochilor lui negri îmi era suficientă. Emoţionată, nu-mi doream să aud vreo vorbă, cu atât mai mult să port o conversaţie. Am preferat să stau pe locul meu şi să privesc prin parbriz. El conducea cu multă dexteritate. Nu părea intimidat de prezenţa mea. Nu ştiam unde vom merge. Nu mi-a spus nimic, iar eu nu am întrebat. Plăcerea de a fi împreună întrecea cu mult curiozitatea feminină. Autoturismul a oprit lin în faţa unei vile din zona 1 Mai. Nu scria nimic, nu exista niciun indiciu privind numele restaurantului. A intrat mai întâi Ciprian, foarte sigur pe el. Modul în care a fost întâmpinat dovedea că era un cunoscător al localului.
Restaurantul, mic şi elegant, nu avea decât două mese ocupate.
– Cred că e mai bine să comand eu şi pentru tine, mi se adresă el. Ştiu ce au ei mai bun.
– Nu mă îndoiesc, mi-am dat seama că eşti un obişnuit al locului.
– Da, vin des. Este intim, plăcut, nu e zgomot, nu se fumează şi au mâncare excelentă.
– Foarte bine, atunci am deplină încredere, am zis eu, începând să răsfoiesc, din curiozitate, meniul.
Ciprian nu pierdu timpul şi comandă imediat 100 ml de whisky, pentru el şi un campari orange, pentru mine.
Discuţia a început cu dezbaterea subiectului gastronomiei italiene şi a continuat cu povestirea câtorva impresii de călătorie din locurile vizitate de el. Minutele au trecut atât de repede, probabil şi datorită gândurilor amestecate şi sentimentelor produse de tihnitele momente în care am fost răsfăţată cu un cocktail de fructe de mare, urmat de o porţie apetisantă de filetto al pepe verde şi un pahar de vin roşu. Bucuroasă şi emoţionată, îmi puneam mii de întrebări, în timp ce îl ascultam sau vorbeam eu însămi. Ce va fi mai departe, cum va decurge relaţia noastră? Speram ca întâlnirea de la restaurant să fie doar prima dintr-un nesfârşit şir al întâlnirilor, la vreun restaurant sau oriunde. Visam. Trăiam un vis şi visam altele. Ochii lui negri mă străfulgerau uneori, ca şi cum ar fi urmărit să-mi afle cele mai ascunse taine.
Ioana se opri din scris, lăsându-se pradă amintirilor. Cu gândurile împrăştiate şi invadate de visuri, mâncase apetisantele preparate italiene fără să le simtă prea bine gustul. Îl vedea și îl auzea doar pe Ciprian. Contase numai prezenţa lui.
Mintea sa străbătea camera amintirilor și atunci când privirea rătăcită printre ramurile copacilor o întâlni pe cea a bărbatului aşezat pe banca din dreptul ochilor ei. Deodată, simți cum frigul îi cuprinse tot corpul. Începu să tremure, în timp ce o durere ascuţită îi apăsa partea stângă a pieptului. Îmbrăcat în negru, cu o eşarfa roşie în jurul gâtului, tuns scurt, cu obrajii încadraţi de perciuni lungi care se uneau cu barba îngrijită, bărbatul stătea picior peste picior, cu mâinile, purtând mănuşi negre, aşezate pe genunchi. Pe buzele foarte subţiri persista un zâmbet satisfăcut. O fixa cu o privire rece şi neagră.
Ioana se ridică de pe bancă şi, cu paşi grăbiţi, se îndepărtă. Tremura. Se trezi alergând, înfricoşată şi, mai ales, îngrijorată de durerea din piept. Ajunse pe aleea princi-pală a parcului. Se opri găfâind. Trebuia să se liniştească. Nu pricepea ce se întâmpla cu ea. Privi cerul şi se lăsă câteva clipe mângâiată de razele călduţe ale soarelui. Se linişti, durerea din piept încetă. Porni, agale, spre ieşirea din parc. Era acolo o terasă numită de ea terasa albă datorită culorii gărduleţului care împrejmuia locul cu mese aranjate cu gust şi un spaţiu amenajat pentru golf. Amplasată într-o zonă umbroasă, terasa oferea cadrul potrivit savurării, mai cu seamă în dimineţile de vară, unei cafele, unui capuccino, unui suc natural sau unei îngheţate în cupă din sticlă albastră. Ioana se aşeză la una dintre mese, scoţând agenda şi pixul din poşetă. Comandă o limonadă şi începu să răsfoiască paginile deja scrise. Scăpase de bărbatul cu barbă, îmbrăcat în negru, cu eşarfă roşie în jurul gâtului şi de privirea sa de gheaţă. Sub umbreluţa albastră, sorbind apa cu lămâie şi miere, se simţea protejată. În afara tânărului care servea, nu se mai afla nimeni pe terasă, aşa că liniştea o îndemnă să continue să scrie.
x