Fragment din volumul „Lecturi prin timp”

 

Viața – un coșmar ?

 

Viziunea kafkiană despre care aflasem din relatările unor persoane cunoscătoare, din informaţii furnizate de net, dar şi de Muzeul „Franz Kafka” din Praga cu prilejul vizitării acestuia, m-a intimidat, creându-mi un sentiment de frustrare izvorât din dorinţa de a citi opera lui Franz Kafka, stăvilită însă de o reţinere a cărei cauză îmi rămânea neclară. Am încercat să forez în interiorul meu pentru a scoate la suprafaţă o explicaţie logică, dar am găsit doar teama – teama că nu voi fi în măsură să înţeleg, teama că mă va influenţa, probabil, prea mult opera scriitorului evreu, originar din Praga, al cărui renume, obţinut abia după moarte, nu poate trezi decât interesul oricărei persoane pasionate de literatură. După această descoperire, am tresărit sub impactul unei revelaţii – de fapt, mă aflam deja sub influenţă kafkiană numai şi pentru faptul că aveam acea reţinere, simţeam acea teamă. Şi atunci, mi-am spus: „Gata, trebuie să citesc!”. Nu am întâmpinat niciun fel de dificultate, pentru că nu a fost ceva neaşteptat, volumele citite până în prezent, mi-au părut cunoscute, chiar dacă impresia puternică pe care mi-au lăsat-o m-a urmărit pe parcursul multor zile. Am trăit sentimentul general uman al fiecărui om atunci când intră în contact cu cineva cunoscut pentru care nutreşte simţăminte frumoase şi puternice, plăcerea revederii fiind aceeaşi indiferent de frecvenţa întâlnirilor. Pe Kafka l-am regăsit în interiorul meu sau poate că interiorul meu este kafkian.

Eroul din Procesul, Josef K., judecat pentru o vină nedefinită, dar supus unei presiuni distructive de către un aparat birocratic sufocant, sfârşeşte prin a fi înfrânt. Dorinţa firească de a trăi liniştit ca un om obişnuit este înlocuită cu dorinţa de a scăpa de proces, străduindu-se din răsputeri să-i înţeleagă cauza, trecând prin stări de incertitudine, frică, îndoială, pentru ca, în cele din urmă, paroxismul sentimentului de inutilitate să-l conducă la moarte, o moarte în faţa căreia se resemnează.

În romanul Castelul (Editura pentru literatură, 1968) pare a fi acelaşi erou, şi mă întreb cum ar fi fost sfârşitul arpentorului K (tot K!) dacă romanul nu s-ar fi încheiat brusc. Mă îndoiesc că ar fi avut vreunul mai fericit ca în cel anterior.

Animat de simţul datoriei, încrezător în forţele sale şi plin de elan, lăsându-şi în urmă întreaga viaţă, K. pătrunde într-o lume care i se opune de la început. El se zbate să trăiască decent şi intră în legătură cu unii oameni din sat, posibile ajutoare pentru a ajunge la Castel, sau cu funcţionarii (domnii) care au acces acolo, pe măsură ce acesta, în loc să se apropie, se ascunde şi se îndepărtează, din ce în ce mai mult, pe parcursul naraţiunii. Discuţiile interminabile cu diferite personaje, pline de explicaţii şi analize ale unor evenimente sau situaţii din sat, sunt totodată fresce ale vieţii localnicilor, toată acţiunea romanului fiind prezentată din perspectiva arpentorului K, din convorbirile sale cu alţii.

Foarte interesant este Capitolul al cincisprezecelea datorită faptului că aflăm povestea familiei lui Barnabas, ostracizată în urma unui fapt care ar părea minor dacă proporţiile date de locuitorii satului nu ar fi fost de natură să-l amplifice într-o asemenea măsură încât să distrugă o familie şi reputaţia ei. Amalia primeşte o scrisoare prin care e chemată imediat la Castel de către un funcţionar înalt, Sortini. Gestul ei de a rupe scrisoare în faţa curierului declanşează drama familiei. Este izolată şi condamnată de către locuitorii satului doar pentru motivul că unul dintre ei manifestă curajul neobişnuit de a înfrunta ordinele domnilor de care toţi ascultă orbeşte, aceştia fiind în ochii lor deasupra tuturor, asemenea zeilor în faţa cărora trebuie să-ţi pleci capul, ascultându-i fără a le cere explicaţii, venerându-i.

Eroul kafkian este strivit de nenorocirile abătute asupra lui de destin, un destin pe care-l înfruntă singur, chiar dacă bunele sale intenţii îl determină în mod firesc să se apropie de oameni. Iremediabil singur, iremediabil pierdut, traumatizat de o birocraţie absurdă, trăieşte o stare de nelinişte care pare cunoscută de oricine citește paginile volumului. Poate tocmai acesta constituie motivul pentru care eu însămi îl simţeam atât de aproape, pentru că trăirile lui aparţin tuturor oamenilor în anumite împrejurări ale vieţii, eroul kafkian căpătând astfel atributele universalităţii. În plus, locul petrecerii acţiunii nu este specificat, iar timpului, de asemnea neprecizat, i se atribuie alte proporţii, un alt aspect care conferă romanului universalitate. Eroul nu se află decât de câteva zile în sat dar, trăirile sale, prezentarea gândurilor şi a senzaţiilor determină o altă percepere a timpului, acesta pare a sta pe loc, lăsându-l pe K să-şi trăiască nenorocirile cu intensitate.

Citind romanul Castelul, am înţeles că reprezintă, de fapt, un simbol, şi m-am întrebat, la fel ca şi mulţi alţii înaintea mea, care este semnificaţia – critica la adresa organizării societăţii, căutarea sensului existenţei, a divinităţii, aventura cunoaşterii? Personal, nu cred că scriitorul praghez a acordat o importanţă atât de mare aparatului birocratic austro-ungar încât să-l prezinte cu lux de amănunte, mai degrabă s-a folosit de el pentru a crea altceva – un labirint în care omul se pierde căutând la început, cu perseverenţă şi cu încredere, sensul vieţii, ca apoi sătul, disperat, să continue frământările, din ce în ce mai dezorientat şi mai vlăguit. Reprezintă o viziune asupra vieţii, enigmatică, absurdă, în care omul nu-şi înţelege sensul propriei vieţi conduse de nişte legi stabilite de domni misterioşi, aflaţi undeva deasupra tuturor. Pentru eroul lui Kafka, viaţa devine un coşmar, sau viaţa este un coşmar?!

 

    7 noiembrie 2012