Fragment din volumul „Lecturi prin timp”

 

Mergând pe firul destinului

Romanul Baletul mecanic scris de Cezar Petrescu şi publicat prima dată în anul 1931 reprezintă una dintre acele opere peste care timpul trece fără a o lipsi de atractivitate şi fără a-i diminua valoarea. Uitarea, așternută inevitabil peste amănunte, odată cu înmulţirea anilor, va ocoli însă impresia puternică produsă în orele parcurgerii volumului de către cititorul intrat în rezonanță cu trăirile personajului principal. Eu însămi am recitit cu multă plăcere un volum dintr-o ediție publicată de editura Junimea în anul 1987, pe care l-am zărit întâmplător (?) în vasta bibliotecă a unui prieten, și la fel de întâmplător am simțit nevoia de a scrie un text despre această carte a lui Cezar Petrescu.
Sfârşitul tragic al romanului se prefigurează din primele rânduri, Dan, personajul principal fiind convins că se află sub semnul fatalităţii. Totuşi, interesul cititorului pentru continuarea lecturii nu scade, scriitorul dovedindu-se un bun cunoscător al psihologiei umane, atât prin modul de construire al personajului său, cât şi prin felul în care reuşeşte să capteze atenţia. Curiozitatea se amplifică de la bun început prin alăturarea unor sentimente opozabile: fericire-nefericire, unul în prezent, iar celălalt, indispensabil viitorului: „Eu surîdeam fericit. În clipa aceea se decidea în nevăzutul viitorului, o prăbuşire care într-o viaţă omenească e tot aşa de ireparabilă ca un cataclism cosmic în destinul planetelor; eu surîdeam sufocat de fericire”.
Angela cu ochi de azur intră în viaţa lui Dan, un tânăr care nu cunoaşte grijile, tocându-şi banii pe Coasta de Azur, iar influenţa ei îl va distruge. Expunând evenimentele şi exteriorizându-şi sentimentele, personajul principal merge pe firul destinului său necruţător, îl conștientizează, dar nu i se împotrivește, prin aceasta intrigă și atrage, în acelaşi timp, cititorul. Există „semne” care indică faţa ascunsă a femeii iubite, dar nu le ia în seamă nici chiar după cele istorisite de Faty despre trecutul acesteia şi despre bărbaţii pe care îi distrusese, dându-i ca exemplu pe fostul bancher Zolittis, devenit „un fost om”, „un spectru abrutizat şi bărbos”, un nebun „cu spume la gură”. Dan nu doreşte să „vadă” adevărul, vede doar paiaţa roşie, păpuşa Angelei râzând „straniu şi sfâşietor”, martoră a unei batjocuri acceptate ca o stare de fapt de către bărbatul orbit de o patimă căreia nu i se poate opune. Prins în păienjenişul sentimentelor faţă de Angela şi sufocat de tentaculele unui anturaj nepotrivit, el se va prăbuşi, victimă a unei iubiri obsesive şi patologice care îi amplifică labilitatea psihică şi slăbiciunea caracterului.
Eliazar, un personaj interesant, întruchipând ura ca sentiment uman, pare a trage sforile destinului lui Dan, subordonându-şi existenţa unui singur scop – producerea de drame umane şi urmărirea lor îndeaproape cu o plăcere mefistofelică. Dirijând evenimentele, el este cel care anunţă apropierea unuia tragic („Aci miroase a lichidare”).
Fratele Angelei, Bibia, deşi la prima vedere pare a fi un om primitiv, o brută, totuşi se zbate să-şi depăşească propria condiţie, să-şi creeze o nouă viaţă într-o societate în care să se simtă acceptat, împlinit şi fericit. Generos, el îl va ajuta pe tânărul, scufundat din ce în ce mai mult în mocirla unei pasiuni excesive, şi va răzbuna moartea surorii sale. Face în felul său dreptate, dar plătește pentru această crimă justiţiară.
Guguf este tipul bărbatului fără scrupule, vicios, care urmăreşte doar satisfacerea unor plăceri frivole. Manipulează femeile frumoase în interesul său, are o mare influenţă asupra Angelei a cărei iubire pentru el va deveni prioritară şi o va conduce, în final, la moarte. În ciuda chipului său angelic, această femeie se dovedeşte a fi diabolică, interesată doar de a-şi satisface capriciile şi nevoia de a trăi în lux, folosindu-se de puterea pe care o deține asupra unor bărbaţi. Pentru ea, Dan nu reprezintă decât un mijloc de a-şi atinge scopul, neavând niciun fel de importanţă sentimentele, îl aduce la ruină şi îl pune, în cele din urmă, fără niciun fel de reţinere, în situaţia de a-i descoperi chipul real.
Între aceste personaje, tânărul este pierdut iremediabil. Prima parte a volumului se termină prin arestarea sa, învinuit de moartea Angelei. Visul, care până atunci i se repetase, devine realitate, elementul fantastic accentuându-i drama. „Omul mustăcios şi saşiu” din vis îl arestează folosind aceleaşi cuvinte obsesive: „– În numele legii, eşti arestat!”.
Eliberat, rămas singur şi sărac, Dan, revine în Bucureşti, coborând pe treptele societăţii. Degradarea sa umană, odată cu trecerea de la bogăţie la sărăcie, de la traiul comod de pe Coasta de Azur la vagabondajul pe străzile Bucureştiului, dormind printre oameni de cea mai joasă speţă şi printre şobolani, este realizată cu măiestrie de către scriitor, impresionându-l pe cititor.
Şi totuşi, destinul are bunăvoinţa de a-i acorda tânărului şansa de a se ridica de pe ultima treaptă a decăderii şi a se îndrepta cu siguranţa descoperirii de sine pe un nou drum, un drum al valorilor morale. Coppelius, un personaj enigmatic, un geniu căruia nimic nu-i este necunoscut, angajează opt oameni aflaţi la fel de prăbuşiţi pe scara socială ca şi Dan pentru a pune în aplicare o idee măreaţă – un balet mecanic format din androizi. Lucrând împreună, cei opt nefericiţi îşi îmbunătăţesc existenţa, capătă forţa interioară de a se reface şi de a o lua de la capăt. Fiecare are un scop nou şi ajung să se înţeleagă între ei ca într-o adevărată familie. Tânărul se împrieteneşte cu Ludmila, o croitoreasă săracă, petrece alături de ea momente plăcute şi tihnite, pare că şi-a regăsit plăcerea de a trăi şi că a dobândit o altă capacitate de percepție a existenţei, opusă celei superficiale şi frivole de odinioară. Cititorul „simte” seninătatea personajului, liniştea care i se aşternuse peste suflet, bucurându-se pentru el, și se afundă în lectură cu speranţa că totuşi finalul va fi unul optimist.
Însă, ridicarea morală a lui Dan nu va dura mult timp, scriitorul îl trimite din nou la periferia societăţii, de data acesta fără vreo şansă de salvare. El se lasă târât în jos de aceeaşi patimă maladivă pentru Angela chiar şi după moartea ei. Androizii lui Coppelius capătă chipuri, simbolizând fiecare câte un sentiment uman. În mintea lui Dan, ei se asociază cu foştii „prieteni”, deşi într-un sens inversat comparativ cu ce existase în realitate, cu excepţia lui Eliazar. Puritatea o întruchipează pe Angela, Forţa elementară este Bibia, iar Ura rămâne Eliazar. Treptat, tot ce se construise până atunci în viaţa celor opt oameni se năruie. Aceste păpuşi devin forţe ce antrenează răul din oamenii prezenţi. Tânărul, care abia se ridicase, cade, noua viaţă trece prin schimbări dramatice, și se îndreaptă, cu paşi grăbiţi, spre dezastru.
Pe parcursul existenţei sale ca vagabond prin Bucureşti, cunoscând transformări vizibile, de la rău la bine şi de la bine la rău, se întâlneşte pe stradă cu Faty, acel personaj care îi atrăsese atenţia asupra urmărilor iubirii sale nemăsurate faţă de Angela cu ochi de azur, trecerea episodică a acestuia prin viaţa lui Dan dobândind sensul prezenţei fatalităţii. Şi, în timp ce scriitorul îşi îndrumă personajul pe calea unui destin inevitabil, un cititor sceptic se simte frământat de unele întrebări – cine sau ce îi cauzează căderea: jocul destinului sau slăbiciunea sa psihică?
Androizii prind viaţă şi agresivitatea lor conduce la un măcel care capătă valoarea unui simbol – ura se află în stare latentă în oricare om, izbucnește pe neaşteptate şi produce pagube ireparabile celor din jur şi propriei persoane. Ura are putere demiurgică asupra celor slabi, ei sunt pedepsiţi tocmai datorită manifestării acestei slăbiciuni. Dan o aruncă pe Ludmila, care îi devenise soţie şi aştepta un copil, în faţa ciocanului lui Bibia pentru a salva păpuşa Angela. Androidul îşi omoară creatorul, iar tânărul se salvează fugind și revine la un trai mizer fără perspective. Finalul, în manieră fantastică, dar tragic, al volumului transmite un mesaj la fel de tragic – omul este supus destinului, coordonat de forţa malefică a urii care-l conduce după bunul plac la finalul unui ciclu, ţinându-l mai strâns uneori sau mai lejer, alteori, lăsându-l să creadă că poate interveni dar, în realitate, distrându-se pe seama sa. În cazul lui Dan, ciclul părea că se încheiase prin moartea fizică a lui Eliazar, omorât de Bibia dar, de fapt, abia în final, după ravagiile produse de păpuşa Eliazar şi întoarcerea tânărului pe calea destinată, alături de decăzuţii societăţii, printre care şi nebunul Zolittis, ciclul va deveni complet.
Deşi acţiunea romanului se desfăşoară la începutul secolului al XX-lea pe Riviera franceză, în prima parte, şi în Bucureşti, în a doua, personajul Dan poate fi privit ca un tip uman general valabil tuturor timpurilor şi tuturor locurilor, pentru că el însumează acele patimi şi slăbiciuni specific umane care pot fi mai mult sau mai puţin controlate de un individ, mai mult sau mai puţin dirijate de forţe exterioare.
A fi puternic sau a fi slab echivalează cu a reuşi sau nu să îţi uşurezi drumul, mergând pe firul destinului.
 
     29 ianuarie 2013