Fragment din volumul „Momente istorice” - capitolul „Charles Darwin-Savantul contestat”

 
CHARLES DARWIN, 

SAVANTUL CONTESTAT

 Pe parcursul timpului, oamenii au încercat şi au reuşit, în mare măsură, să dezlege mistere, au căutat să înţeleagă, să cunoască şi să explice diverse fenomene, procese, evenimente, care au avut legătură cu istoria şi evoluţia omenirii.
Teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin (1809-1882), strălucit reprezentant al umanităţii, a provocat aprige discuţii în sălile unor prestigioase instituţii, a ocupat paginile ziarelor şi a devenit subiectul a numeroase pagini de carte. A fost cea mai controversată teorie privind apariţia speciilor, dar şi cea mai importantă datorită implicaţiilor majore asupra ştiinţei şi a gândirii omului.
Când Darwin îşi elabora teoria, nu existau prea multe informaţii despre apariţiei vieţii pe pământ. Înaintea lui, ideea evoluţiei speciilor a fost doar intuită de alţi gânditori renumiţi.
Cu un secol în urmă, Jean Jacques Rousseau, în lucrarea Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, scria: „Natura procedează ca legea din Sparta cu copiii cetăţenilor: ea întăreşte pe cei bine conformaţi şi îi face să piară pe toţi ceilalţi”. Johann Wolfgang Goethe, în Metamorfoza plantelor îşi mărturiseşte credinţa în transformarea speciilor. Mai târziu, ideea a fost avansată şi de naturalistul francez Jean Lamark (1744-1829) şi de bunicul lui Charles, Erasmus Darwin (1713-1802). Dar aceştia nu au oferit explicaţii convingătoare privind modalitatea producerii evoluţiei. Charles Darwin reuşeşte să prezinte un mecanism care stă la baza evoluţiei – selecţia naturală – precum şi dovezi în sprijinul teoriilor sale.
În acele vremuri, singura teorie acceptată era cea creaţionistă, şi totuşi, naturalistul englez a avut curajul să înfrunte oamenii de ştiinţă, clericii şi o întreagă umanitate pentru a arunca o lumină nouă asupra vieţii. Poate că dovezile aduse erau suficiente pentru el şi pentru aceia care manifestau o deschidere către nou şi dorinţă de cunoaştere, dar insuficiente pentru cei ancoraţi într-o mentalitate de tip religios şi refractari la orice posibilă schimbare.
Rezultatele ştiinţei şi descoperirile arheologice din secolul al XX-lea nu le puteau confirma sau infirma. Ulterior, teoriile lui Darwin au stat la baza perfecţionării unor discipline ale ştiinţei şi apariţiei altora, fiind, astfel, acceptate în funcţie de gradul lor de dezvoltare.
Desigur, au existat şi mai există diferite ipoteze privind originea vieţii, în general şi a omului, în special. Ar putea fi utilă pentru toţi locuitorii acestei planete o iniţiativă a scrierii unei lucrări complexe, cu scopul de a prezenta cronologic toate teoriile formulate de autorii care au adus argumente mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Poate că nu vom cunoaşte niciodată adevărul, dar oamenii trebuie să fie informaţi despre tot ce se referă la originea lor, despre ei înşişi, despre tot ce are viaţă şi îi înconjoară. Poate că, ştiind mai multe, vor ajunge să se înţeleagă mai bine, să explice cauzele acţiunilor lor şi să-şi influenţeze propriul viitor, pe cel al umanităţii în ansamblu.
Charles Darwin a absolvit teologia la Christ’s College, în cadrul Universităţii Cambridge, şi urma să devină pastor al Bisericii Anglicane. Pasiunea lui pentru botanică şi biologie şi, probabil, influenţa genetică a bunicului său, Erasmus Darwin, unul dintre cei mai importanţi intelectuali ai secolului, au concurat la descoperirile care au avut drept rezultat teoria evoluţiei – îndrăzneaţă şi controversată. Acea pasiune a pus stăpânire pe gândurile şi inima sa la o vârstă fragedă. Declanşatoare au fost două cărţi vechi, primite de la tatăl său, care aveau ca subiect insectele, pământul, pietrele şi mineralele. În acel moment, Robert Darwin (1766-1848) nu ştia că lucrările nu vor rămâne doar nişte pagini citite pentru o delectare de moment, ci vor deveni izvorul unei teorii care a revoluţionat ştiinţa.
Tatăl nu avea o părere prea bună despre modul în care Charles îşi petrecea timpul, în căutarea unor insecte, încântat de tot ce-i oferea natura şi mai puţin de cursurile şcolilor. Dezamăgit, el i-ar fi spus fiului: „O să faci de râs întreaga familie şi pe tine însuţi”. Cu siguranţă, acele cuvinte au rămas adânc întipărite în mintea şi inima tânărului.
Putem să ne imaginăm cât de fericit s-a simţit în clipa în care, printr-un joc al hazardului, a primit oferta de a pleca în călătorie pe nava britanică Beagle, ce zbucium a trăit, până a reuşit să obţină acordul părintesc. Se ivise nesperata ocazie de a aprofunda cunoştinţele de geologie şi zoologie, de a strânge specimene noi, necunoscute. Înainte de a-şi întemeia o familie, în calitate de preot vicar de provincie, dorinţa sa era tocmai de a întreprinde o asemenea călătorie. Îşi dorea ca tatăl său să fie mândru, la întoarcere, uimit de specimenele rare aduse, să uite, pentru totdeauna, acele cuvinte pe care el însuşi nu şi le putea şterge din memorie. Astfel că, la vârsta de 22 de ani, în decembrie 1831, Darwin a păşit pe Beagle. Înghesuit într-o cabină minusculă şi cu foarte puţine lucruri personale, pleca fericit şi însetat de cunoaştere.
În decursul celor cinci ani, cât a durat călătoria, a văzut multe minuni ale naturii, a descoperit un mare număr de fosile şi a observat o sumedenie de specii de animale şi de plante. Dormind pe saltele de paie, în cântecul greierilor, trezit dimineaţa de maimuţele gălăgioase şi papagalii coloraţi, trecând printre orhidee, licheni şi liane, minunându-se de păsările cântătoare, Darwin a fost copleşit de măreţia naturii. Şi-a făcut însemnări detaliate, bază a lucrărilor ulterioare şi a bogăţiei de dovezi prin care şi-a justificat teoria.
Insulele Galapagos i-au oferit un material biologic surprinzător şi incitant. A studiat cintezele provenite din două insule şi a observat diferitele forme ale ciocurilor. Broaştele ţestoase aflate pe diverse insule aveau atât carapace, cât şi gâturi şi picioare de lungimi variate.
Darwin s-a întrebat de ce există aceste deosebiri, de ce există animale similare în locuri foarte diferite, de ce fosilele animale găsite în Galapagos nu sunt identice cu formele vii existente acolo. El se confrunta cu un alt adevăr decât cel învăţat la colegiul teologic! Treptat, a negat teoria creaţionistă, susţinând cu tărie, în pofida tuturor opiniilor şi discuţiilor înflăcărate ale timpului, teoria evoluționistă pe calea selecţiei naturale.
Călătoria cu vasul Beagle i-a schimat definitv viaţa. Odată reîntors, s-a dedicat cercetărilor ştiinţifice, îmbrăţişând cariera de naturalist. Lecturarea cărţii lui Thomas Malthus (1766-1834), Eseu asupra principiului populaţiei, a condus la finalizarea teoriei sale, declarând chiar că lucrarea aceasta i-a dezvăluit o conexiune importantă cu teoria evoluţionistă prin selecţie naturală. Malthus porneşte de la ideea potrivit căreia resursele de hrană ale populaţiei sunt limitate, evoluţia lor nesituându-se la acelaşi nivel cu creşterea numerică a acesteia. În concepţia lui, puterea reproductivă a populaţiei este cu mult mai mare decât posibilităţile pământului de a produce mijloacele necesare de subzistenţă şi niciun proces tehnologic nu poate schimba acest fapt.
Charles Darwin aplică observaţiile lui Malthus la propriile lui observaţii privind speciile de animale şi plante. El înţelege că, deşi ar trebui să crească numeric datorită capacităţii lor reproductive, acestea rămân totuşi constante. Concluzia lui a fost aceea că plantele şi animalele supravieţuitoare trebuie să fie mai bine dotate decât cele care nu rezistă. Cel mai rapid şi mai deştept va învinge şi va trăi mai mult, iar caracteristicile sale vor fi transmise urmaşilor. Ştiinţa geneticii nu exista, dar Darwin a presupus că anumite calităţi esenţiale ale celui care supravieţuieşte se transmit în celulele sale de reproducere. În lupta pentru existenţă, speciile se adaptează şi evoluează, împreună cu mediul înconjurator. În evoluţie, ele se transformă în altele, în funcţie de diverse criterii. Specia are capacitatea de a se separa şi a se diviza în alte subspecii, caracteristică generată de unele evoluţii geografice sau fizice. Mai pot exista cazuri în care grupuri de indivizi dintr-o anumită specie ajung în zone noi, în căutarea de surse de hrană sau mediu de reproducere. Ele determină un anumit grad de izolare, care va conduce la un model genetic diferit de cel iniţial. Darwin a emis ipoteza conform căreia toate animalele au un strămoş comun şi şi-a numit teoria selecţia naturală sau supravieţuirea celui mai bine adaptat. A presupus că evoluţia nu este întâmplătoare, ci se bazează pe influenţa puternică a selecţiei naturale, aceasta fiind influenţată, la rândul ei, de geologie, climă şi toate celelalte elemente care formează mediul. A dovedit că trăsăturile ereditare decid asupra schimbării speciilor şi că genele cele mai puternice sunt transmise urmaşilor, argumentând prin faptul că lupta pentru supravieţuire are loc nu numai între specii, ci şi în interiorul acestora, astfel se asigură transmiterea către urmaşi a celor mai bune trăsături.
Totuşi, lipsa unor noţiuni de genetică l-au împiedicat să justifice toate aspectele teoriei sale, pe care o prezintă într-un mod simplu, ca un „arbore al vieţii”: creaturile cele mai simple se află la bază, iar cele mai complexe, în vârf; speciile se aşază pe o ramură sau alta în funcţie de deosebirile dintre ele – cele între care există o mare diferenţă se situează şi cel mai departe unele de altele.
Darwin nu a vrut să publice manuscrisul decât postum, dând instrucţiuni foarte clare soţiei sale în acest sens. Unii au considerat că motivul ar fi fost faptul că era conştient de insuficienţa dovezilor care să-i sprijine teoria, dar ar putea exista şi ipoteza că nici el însuşi nu avea certitudinea propriilor afirmaţii... Sau, poate din modestie, din prudenţă, de teama izbucnirii unei controverse inevitabile, nu a vrut să publice rezultatul cercetărilor. Există mai multe opinii, aşa cum există şi o mulţime de păreri pro şi contra teoriei sale, manifestate pe parcursul timpului, atât de contemporani, cât şi de generaţiile următoare.
Apariţia unor scrieri şi idei similare, ale naturalistului Alfred Russel Wallace (1823-1913), l-a determinat să-şi publice cartea Originea speciilor pe calea selecţiei naturale sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă la 24 noiembrie 1859. Din acel moment, a devenit cunoscută teoria evoluţionistă pe calea selecţiei naturale: „Caracteristicile care contribuie la superioritatea şi succesul unui animal se păstrează şi se transmit generaţiilor următoare, fiecare specie adaptându-se, treptat şi continuu, pe măsură ce mediul în care trăieşte acel animal se schimbă sub aspectul climei, al geografiei, hranei disponibile, adaptării animalelor de pradă, etc”[1].
Ilustrul naturalist a recunoscut contribuţiile tuturor înaintaşilor săi, dar în plus faţă de aceştia, fără a şti nimic despre genetică, el a sugerat că speciile existente au evoluat din forme anterioare diferite şi a găsit explicaţii logice privind modul în care procesul de selecţie naturală a condus la adaptare.
Bineînţeles că lucrarea sa a produs un adevărat cutremur în lumea oamenilor de ştiinţă, a cititorilor obişnuiţi şi a teologilor. Extrem de mulţi l-au criticat, atacat şi au încercat să-l discrediteze. Cauza acestor controverse a fost, în principal, credinţa religioasă. Presupunând că evoluţia ar fi adevărată, atunci creaţia divină ar fi falsă. Este memorabilă disputa care a avut loc la şedinţa Asociaţiei Britanice pentru Progresul Ştiinţei, din data de 30 iunie 1860, între Thomas Huxley (1825-1895), purtătorul de cuvânt al lui Darwin, şi episcopul Samuel Wilberforce (1805-1873). La remarcile batjocoritoare ale celui din urmă privind înrudirea lui Huxley cu maimuţele, acesta a spus: „Dacă ar fi să-mi aleg bunicul între o nenorocită de maimuţă şi un om foarte înzestrat de natură şi extrem de influent, dar care îşi foloseşte calităţile şi influenţa pentru a arunca în derizoriu o dezbatere ştiinţifică serioasă, afirm fără ezitare că aş prefera maimuţa”[2].
În Originea speciilor, Darwin nu a abordat evoluţia omului, ci a transmis posibilitatea aplicării teoriei şi în acest domeniu. Abia în anul 1871 a publicat Descendenţa omului şi selecţia sexuală. Mărturisea că scopul lucrării a fost să se determine, în primul rând, dacă şi omul, ca oricare altă specie, descinde dintr-o formă preexistentă, în al doilea rând, modul în care s-a dezvoltat el, iar în al treilea rând, valoarea deosebirilor între aşa-numitele rase umane.
Afirmă că omul are o descedenţă umilă, având drept „cele mai apropiate rude” cimpanzeii şi gorilele, care ar fi locuit în Africa, descinde dintr-un animal păros cu patru picioare, cu coadă şi urechi ascuţite, derivat dintr-un marsupial, acesta provenind dintr-un reptilian sau amfibian. Stabilind originea omului, analizează diferenţele dintre el şi animal, precizând că există o „diferenţă imensă între inteligenţa omului celui mai sălbatic şi cea a animalului celui mai elevat”, iar această diferenţă este doar una de grad şi nu una de specie.
De o îndrăzneală ieşită din comun, lucrarea lui Darwin a produs un scandal uriaş, în condiţiile în care oamenii credeau numai în existenţa omului de natură divină. Părerile lui nu au fost susţinute pe deplin de contemporani, fiind considerate, printre altele, drept o erezie nemaintâlnită. Unii dintre aceştia încercau o împletire a selecţiei naturale cu puterea supranaturală. Chiar Alfred Russel Wallace, care a dedus independent de Darwin teoria selecţiei naturale, credea că oamenii sunt prea inteligenţi, prea sofisticaţi pentru a putea fi produsul unei „simple” selecţii naturale şi presupunea că doar o intervenţie supranaturală îi putea face atât de deosebiţi.
În vederea argumentării teoriei sale, Charles Darwin a strâns o cantitate impresionantă de date şi exemple. Teoria evoluţionistă reclamă unele răspunsuri. Care este mecanismul acţionării selecţiei naturale? Cum devine posibilă această evoluţie pornind din interiorul organismului? Cu totul special şi remarcabil este faptul că ilustrul naturalist nu cunoştea teoria genetică. Contemporan cu el, Gregor Mendel (1822-1884) a elaborat principiile eredităţii, completându-i rezultatele cercetării, dar opera sa a fost ignorată până în anul 1900. Răspunsurile au venit mai târziu, atunci când direct din teoriile lui Darwin au rezultat genetica, studiul eredităţii şi evoluţiei prin molecula de ADN.
Gregor Mendel a pus piatra de temelie a ştiinţei moderne a geneticii. El a efectuat numeroase experienţe şi a analizat mii de plante, stabilind principii aplicabile în mod egal vieţuitoarelor.
Pe scurt, teoria constă în afirmarea unor „factori ereditari”, care determină carateristicile fizice ale unui organism viu. Aceştia, aflaţi în perechi în fiinţele vii, se transmit urmaşilor separat – unul de la mamă şi celălalt de la tată. Există o probabilitate egală ca oricare dintre factorii materni şi paterni să fie moşteniţi de urmaşii lor. Unii factori sunt dominanţi, iar alţii sunt recesivi, dar ei nu dispar, putând fi transmişi generaţiilor următoare.
În anul 1865, la şase ani după publicarea Originii speciilor, Mendel a prezentat Societăţii Naturaliştilor din Brno două lucrări, în care a explicat rezultatele cercetării sale. Din nefericire, atât cercetările, cât şi lucrarea Cercetări asupra hibridării plantelor au fost trecute sub tăcere, nefiindu-le recunoscută importanţa pentru înţelegerea eredităţii şi a evoluţiei. Mai târziu, cercetătorii au efectuat experienţe foarte asemănătoare cu cele efectuate de Mendel, şi abia după 35 de ani, lucrările acestuia au fost citite, devenind legile de baza ale eredităţii şi geneticii.
Descoperirea structurii ADN-ului, în anul 1953, a constituit încheierea cercului iniţiat de sugestia lui Darwin în Originea speciilor, cu aproape un secol în urmă: „Se va arunca multă lumină asupra originii omului şi a istoriei lui”.
Francis Crick, care în anul 1962 a împărţit premiul Nobel cu James Watson şi Maurice Wilkins pentru descoperirea moleculei acidului dezoxiribonucleic, afirma, legând originea şi evoluţia fiinţelor de descoperirea structurii ADN-ului: „Fiecare organism, fiecare celulă şi toate moleculele mai mari sunt rezultatul unui lung şi complicat proces care se întinde, adesea, pe mai multe miliarde de ani... Ceea ce au descoperit biologii sunt mecanismele, mecanisme construite din componente chimice şi care sunt, adesea, modificate de mecanismele ulterioare ce s-au adăugat celor timpurii... Natura nu putea construi decât pe baze deja existente...”
Chiar şi mai târziu, în anul 1997, Carl Sagan, în The Dragons of Eden, scria: „Cartea vieţii e foarte bogată; o moleculă cromozomială tipică de ADN dintr-o fiinţă umană este compusă din aproximativ cinci miliarde de perechi de nucleotide. Instrucţiunile genetice ale tuturor formelor de viaţă de pe Pământ sunt scrise în aceeaşi limbă, folosind acelaşi cifru... Acest limbaj genetic comun reprezintă o dovadă în plus în sprijinul afirmaţiei că toate organismele de pe Pământ descind dintr-un strămoş unic, un singur exemplar al originii vieţii de acum aproximativ 4 miliarde de ani”.
Charles Darwin a făcut primul pas către înţelegerea mecanismului intern fundamental, care explica originea vieţii şi capacitatea organismelor de a se reproduce. Gregor Mendel atribuia ereditatea unor „factori ereditari”. În secolul al XX-lea, Francis Crick (1916-2004) şi James Watson (n. 1928) au definit gena, câştigându-şi dreptul de a fi alăturaţi lui Darwin şi Mendel.
Celebrul naturalistul englez a creat bazele pentru explicarea evoluţiei tuturor formelor de viaţă invocate de biologi, paleontologi şi geologi. În finalul Originii speciilor, scrie: „Există o măreţie în această concepţie asupra vieţii... În timp ce planeta noastră se roteşte în conformitate cu legea imuabilă a gravitaţiei, de la un început simplu evoluează nesfârşite forme minunate care au existat şi care există şi evoluează în continuare”.
Darwin a pus piatra de temelie a unei gândiri noi, a schimbat modul în care oamenii se văd pe ei înşişi, privindu-se de atunci ca o specie printre multe altele şi admiţând posibilitatea ca, în viitor, să fie depăşiţi. Oamenii de ştiinţă nu au avut de făcut decât să construiască o nouă mentalitate despre origine şi evoluţie, să aducă lumii noi descoperiri, dezvoltând ştiinţe ca: biologia, antropologia, arheologia, microbiologia, genetica.
Toate acestea constituie moştenirea lăsată de Charles Darwin secolului al XX-lea, dar şi secolelor următoare. Ea înseamnă şi întrebări care îşi aşteaptă răspunsul. Este sau nu corectă teoria evoluţionistă? Care este originea omului? Au trecut mulţi ani, societatea umană a progresat, cercetările ştiintifice s-au diversificat şi totuşi, cunoaştem în întregime adevărul? Omenirea nu a fost în măsură să găsească explicaţii definitive asupra originii omului. Darwin a dat una şi a avut curajul să înfrunte o lume întreagă. Cine, după el, a mai făcut aceasta cu atâta convingere?! Cine, după el, a mai dezvoltat o teorie cu un asemenea impact asupra ştiinţelor?
[1] David Eliot Brody, Arnold R Brody, Şapte descoperiri epocale ale ştiinţei şi autorii lor , Editura Orizonturi, Bucureşti, 2005, p. 177.
[2] Ibidem, p. 182.