16
14 februarie. Ziua îndrăgostiţilor în tradiţia
occidentală. Valentine’s Day. O sărbătoare care a pătruns şi la noi, din nefericire, mai cunoscută decât Dragobetele din
24 a aceleiaşi luni, o sărbătoare a iubirii în tradiţia românească, cu
obiceiuri străvechi în mediul rural.
Pentru mine, nici una, nici cealaltă nu avea vreo importanţă. Conta doar
faptul că vremea se arătase superbă încă de dimineaţă, soarele, în dărnicia
lui, îşi etalase razele, ca şi cum el însuşi se bucura de acea zi pe care unii,
mai cu seamă cei tineri, îndrăgostiţi, o considerau a lor. Opinia mea era însă
alta. Când iubeşti, oricare zi îţi aparţine, ţie şi celui sau celei alese. Nu
ai nevoie nici măcar de soarele - astru, pentru că ai propriul soare interior.
Dar ce te faci dacă destinul nu-ţi scoate în cale alesul sau aleasa? Asta e o
altă poveste, tristă, şi cu un sfârşit în care singurătatea rămâne unica
variantă viabilă. Uneori, destinul devine îngăduitor, mai lasă de la el, şi îţi
arată persoana potrivită. Ţi-o arată, îţi şopteşte în ureche: „Uite-o, e chiar
aici, opreşte-o, n-o lăsa să treacă pe lângă tine!” Şi atunci tu, dacă eşti
atent şi auzi, trebuie să o opreşti, iar ea va înţelege. Indiferent de piedici,
indiferent de distanţă, dacă îţi este destinată, se va găsi calea de a fi
împreună...
Aşa gândeam în
ziua aceea, privind pe fereastră cerul, fără nori cumulus ori nimbus, senin,
perfect... M-am decis să ies din casă, cu toate că nici nu-mi trecuse prin cap
până atunci. Dar încotro? Potrivit planului, urma să vizitez Casa Memorială
„Maria Filotti”, muzeu deschis publicului în 1965.
Cu vreo câteva zile în urmă, trecusem pe acolo, după ce apelurile
telefonice, obişnuitele apeluri telefonice trimise înainte de orice vizită, nu au întâlnit pe nimeni la capătul celălalt. Pe
internet se preciza că vizitarea se va face „la cerere”. Care „cerere”, dacă nu răspundea nimeni?! Bulevardul Dinicu Golescu, strada
Berzei, apoi o mică deviaţie pe Calea Plevnei, la numărul 40, unde placa
memorială de pe peretele casei indica locul în care a trăit în ultimii ani ai
vieţii poetul George Coşbuc, numit pe placa montată în 1966 „cântăreţ de seamă
al vieţii şi aspiraţiilor poporului român. Eminent
traducător din literatura universală”. Aruncând o privire spre clădirea
liceului de alături, „Miguel de Cervantes”, mi-a trecut prin minte o întrebare:
„Oare câţi elevi ştiau că, atât de aproape, se afla casa în care marele nostru
poet îşi crease o parte din operele sale?” Am dat din umeri, amuzată oarecum de
gândul meu, şi am păşit pe strada Vasile Pârvan. La numărul 12, pe peretele
dinspre stradă, o placă purta inscripţia: „În această casă a locuit artista
poporului Maria Filotti - 1883-1956 - care a slujit cu abnegaţie, timp de o
jumătate de veac, teatrul românesc”. O poartă mare, de fier, mă despărţea de
curtea casei. Am împins-o, atât cât să pot intra, şi am urcat câteva trepte
până la cele două uşi alăturate. Una indica sediul unei firme - Best Business
Sport, iar deasupra celeilalte, pe o plăcuţă neagră, scria: „Casa Memorială
Maria Filotti, vizitabilă duminica de la ora
16-19”. „OK”, mi-am zis, „atunci, voi reveni într-o duminică, dar dacă nu va fi
deschis, voi tăia casa de pe listă”.
Duminică, 14 februarie. Hotărâre spontană de a ieşi pe străzile oraşului.
Şi eficientă! Doi iepuri dintr-o lovitură: dorinţa de a mă plimba şi bifarea pe
listă a încă unui obiectiv.
Staţia de metrou
Izvor. Atmosfera primăvăratică îndemnase perechile să iasă la plimbare.
Dispoziţia mea era departe de a fi romantică, şi apoi aveam un scop, acela de a
vizita casa locuită un timp de Maria Filotti, cunoscută actriţă şi profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică
din Bucureşti. Nu de mult trecusem pe lângă Teatrul din Brăila, care
purta numele Mariei Filotti, născută în 1883, într-o comună de lângă Brăila, şi
decisesem atunci vizitarea casei din Bucureşti. Cel puţin asta intenţionam!
Chiar şi atunci, a doua oară, în faţa clădirii de pe strada numită Vasile Pârvan,
în cinstea ilustrului istoric. Poarta deschisă, însă uşa casei, nici vorbă.
Cine ştie de când rămăsese programul scris deasupra uşii! După cum stabilisem,
obiectivul Casa Memorială „Maria Filotti”, cu tot regretul, l-am tăiat de pe
listă. Ceea ce trebuie să fie scris în volumul meu, se va scrie!
Privirea cercetătoare aruncată asupra basoreliefului de pe faţada
impozantei construcţii marcând, prin simbolurile reprezentate, apartenenţa
fostei proprietare la arta teatrală, a fost ultima înainte
de a părăsi curtea. Imposibilitatea vizitării locuinţei
actriţei care a jucat alături de mari actori ca Nottara, Aristizza Romanescu,
Aristide Demetriade, Tony Bulandra, avea şi o parte bună – mai mult timp
petrecut în aer liber. Temperatura ridicată din acea zi nu era decât o
excepţie, ploile, lapoviţa, ninsoarea
putând oricând să-şi ceară drepturile. Trebuia profitat de orice clipă cu
soare, oferită de vreme.
La fel ca şi în
viaţă, momentele de bucurie, mai ales de fericire, sunt atât de puţine! Uneori,
nici noi înşine nu ştim să le apreciem, le lăsăm să ne scape printre degete,
din teamă, din comoditate, chiar şi din altruism, deoarece acceptăm să le
sacrificăm din motivul generos de a nu produce suferinţă unei persoane la care
ţinem. Alegem să ne sacrificăm propria viaţă, gest nobil desigur, dar merită?
Altădată aş fi răspuns afirmativ, acum însă, stau în cumpănă. Zborul timpului
lasă urme din ce în ce mai vizibile. Propriile alegeri, deloc întâmplătoare,
părţi ale destinului meu, m-au dus pe un drum al singurătăţii. Ele mi-au format
personalitatea, m-au făcut mai puternică, şi-au atins scopul, chiar dacă m-am
dat cu capul de pereţi de multe ori, deoarece cred cu tărie că asta e menirea
noastră: să învăţăm permanent, să fim receptivi la nou, să fim noi înşine în
orice situaţie, pentru a evolua spriritual, a fi din ce în ce mai buni, mai
înţelepţi. Fără sacrificii, fără îndoieli, voi merge pe calea mea, de una singură
sau, poate, alături de cel ales de destin. Nu pot să ştiu dacă voi învinge
sigurătatea, ştiu însă că nu mai vreau să deschid uşa apartamentului fără să mă
întâmpine un bărbat cu un zâmbet luminos, împreună cu care să împart un moment
de succes, înlocuind nevoia de a deschide laptopul şi a socializa pe facebook
cu prieteni mai mult sau mai puţin virtuali, încercând zadarnic să-mi umplu
golul din suflet. Poate că a venit momentul să nu mai închid speranţa undeva într-un
interior ferecat cu lacăte numite teamă, neîncredere, resemnare. Ce va fi dat
să se întâmple, se va întâmpla!
Gândurile îmi
străbăteau mintea în timp ce păşeam cu hotărâre, ritmul alert al paşilor
îndepărtându-mi de trup pardesiului lung şi roşu, descheiat, lăsând să se vadă
un pantalon şi un pulover negru şi să fâlfâie eşarfa roşie din jurul gâtului.
Cu capul sus, oarecum sfidător, ca şi cum voiam să privesc pe deasupra lumii,
mergeam pe Bulevardul Regina Elisabeta spre Parcul Cişmigiu. Cişmigiu! Priveam
peste lume, priveam peste amintirile pe care acesta mi le trezea, făcându-mă
să-mi sângereze inima. Cu câţiva ani în urmă, într-o zi de 14 februarie,
admirasem şi fotografiasem ghioceii, cu bărbatul îndrăgit şi pierdut nu mult
timp după aceea, pentru totdeauna. De atunci, ocoleam Parcul încărcat cu
amintirea momentelor nespus de frumoase petrecute pe aleile sale, alături de
acel om special cu care observasem cele mai mici transformări ale naturii
trezite la viaţă primăvara, încântătoarele culori ale verii, frumuseţea matură
a toamnei şi sobrietatea iernii. Nu puteam intra. Mi se întâmplase o dată, când
aflându-mă pe strada Ştirbei-Vodă, am
îndrăznit să scurtez drumul spre staţia de metrou Izvor. Cumplit nu este
cuvântul potrivit pentru a exprima cum m-am simţit. Aproape că am alergat,
încercând să-mi stăpânesc lacrimile, spre cea mai apropiată ieşire din
Parc. Rana se redeschisese şi sângerase abundent.
Trebuia să intru din nou, trebuia să trec peste durere, să închid rana,
chiar dacă va rămâne cicatricea. Nu mai puteam tolera mult timp ca suferinţa
să-mi alunge încântarea produsă de apariţia gingaşilor vestitori ai primăverii.
Deocamdată, hotărâsem să trec pe lângă Cişmigiu, şi să arunc doar o privire
ghioceilor. Sângele curgea din rană şi eu îl lăsam să curgă, suportând durerea,
surâzând, cu capul sus, privind peste oameni, privind în mine, în
interiorul meu supus suferinţei, pentru a
renaşte din ea, în adâncul fiinţei mele metamorfozate, pentru a mă readuce în
lumea exterioară mai puternică, nu dură, nu rece, doar conştientă că nu
era drept faţă de mine însămi să las viaţa să treacă, înecându-mi sufletul în
suferinţe şi incertitudini, să permit întunericului să-mi acopere speranţa,
dimpotrivă, lumina trebuia lăsată să pătrundă nestingherită. Priveam peste
lume, priveam peste toate problemele, şi ştiam că ziua în care voi intra din
nou în Parcul Cişmigiu să admir ghioceii se apropia.
Mă simţeam
victorioasă, fără să pricep prea bine ce anume câştigasem, dar sentimentul mă
domina. O victorie asupra mea însămi, datorată faptului că trecusem cu surâsul
încremenit pe buze peste amintirile dureroase sau, probabil, intuiţia unor
momente frumoase în viitor, nesperate până atunci. Nu ştiam, după cum nu ştiam
încotro voiam să merg, spre ce străzi, spre care staţie de metrou.
Panourile publicitare din dreptul spaţiilor expoziţi-onale ale
clădirii Cercului Militar al Armatei m-au făcut să mă decid imediat. Am intrat.
Trei expoziţii de pictură. Destul de reuşite. Una dintre ele mi-a plăcut
îndeosebi. Portrete, flori, cai, peisaje. Mai multe lucrări aveau ceva în
comun, un ceva anume care dădea un aspect uniform expoziţiei. „Prea mult
galben”, am auzit o voce bărbătească lângă mine, „galbenul nu e reuşit, e
bolnăvicios”. Am întors capul spre dreapta, spre stânga. Nimeni. În sală nu mă
aflam decât eu. Mă mirasem că nu mai primisem niciun apel telefonic necunoscut
şi niciun SMS asemenea, dar lipsa lor o pusesem pe seama nereuşitei vizitării
muzeului. Nu mă aşteptasem să aud o voce adresându-mi-se, ca o confirmare a
propriei mele păreri despre picturi, o voce al cărui posesor lipsea cu
desăvârşire. Am privit mai atent tablourile, reflectând la spusele vocii. „Da,
prea mult galben, şi cam multe căpiţe. Probabil, pentru că pe pictor îl cheamă
Movilă”, mi-a trecut prin cap, şi nu mi-am
putut înfrâna apariţia unui zâmbet. „Amintesc de Căpiţele lui Monet, pictorul
francez impresio-nist”, am auzit din nou, în stânga mea. O clipă am
simţit o mare mulţumire sufletească şi, instinctiv, am întins mâna, ca şi cum
aş fi vrut să ating braţul cuiva. Mâna a rămas însă în aer. Nu era nimeni
acolo. O inexplicabilă părere de rău. Am privit de jur împrejur. Niciun
vizitator. La „Zambaccian” zărisem, doar câteva secunde, o umbră, cel puţin aşa
mi se păruse. În sala de expoziţii nu era nicio umbră, dar simţeam prezenţa
cuiva. O prezenţă care mă făcea să mă simt bine, protejată. Fantastic, chiar
fericită! Nu a durat decât câteva secunde. Apoi, un amestec de bucurie şi
durere, ca şi cum ştiam că exista cineva minunat, a cărui inimă îmi aparţinea,
dar nu putea să fie lângă mine.
Căldura plăcută
de afară a avut darul de a-mi linişti oarecum sufletul tulburat. Paşii mi s-au
îndreptat, fără să-i îndrum eu, spre Centrul vechi, şi tot umblând de colo colo
pe străduţe, am ajuns în faţa Teatrului de Comedie. Micul restaurant aflat în apropiere
mi-a captat mai mult atenţia, şi am rămas ţintuită pe loc. Melancolie.
Tristeţe. Ochii mi s-au umezit. O amintire de demult, din altă viaţă, din alt
timp... Viaţa nu e decât o comedie sau comedie este viaţa...
M-am simțit
deodată… singură, atât de singură încât chiar şi un SMS de la necunoscut mi-ar
fi fost de folos. Mergeam spre staţia de metrou Piaţa Unirii, dorindu-mi cu
ardoare un semn, un semn că undeva cineva se gândea la mine. Un SMS, cu orice
literă la final. Degeaba am scos din geantă telefonul mobil, ţinându-l strâns
în palmă, ca să fiu sigură că zgomotele oraşului nu mă vor împiedica să aud
melodia sau semnalul mesajului. Nimeni nu se gândea la mine. Am coborât scările
staţiei de metrou, încheindu-mi nasturii pardesiului. Mi se făcuse frig. Eșarfa
roșie flutura ușor.
Bloc.
Apartament. Telefonul mobil lăsat pe masa din bucătarie. Ibricul cu apa pentru
ceai, pe aragaz. Vibraţia telefonului mobil. Ecranul, luminat. Un SMS. O
singură literă! – V
No comments:
Post a Comment