În timpul dinastiei Tang imensul potenţial
material şi spiritual de care dispunea China a fost valorificat la maximum,
ceea ce a condus la înscrierea unei epoci de glorie în istorie. „A fost un
moment de referinţă, când creativitatea şi rezultatul acesteia, prosperitatea
naţiunii chineze, au atins cele mai înalte culmi”[1].
Epoca Tang a fost cea mai mare epocă creatoare din istoria Chinei, în care
poezia, sculptura, creaţia de bunuri materiale au atins culmi inegalabile,
statul chinez manifestându-se ca un puternic centru politic şi cultural al
lumii.
Firul conducător pe toată perioada
dezvoltării culturii tradiţionale chineze îl constituie umanismul, dar nu orice
fel de umanism, ci unul bazat pe valori etice. Filozofia chineză are drept
preocupare de bază problemele umane şi tot ceea ce implică ele, atât la nivelul
societăţii, cât şi la nivelul omului pe linia desăvârşiri sale ca fiinţă umană
în cadrul societăţii. În relaţia dintre etică şi politică, omul are mereu
întâietate, aceasta presupunând perfecţionarea continuă a eticii individului, care
este privită în strânsă legătură cu un complex de relaţii sănătoase, ca de
exemplu relaţia dintre suveran şi supus, relaţia dintre tată şi fiu, dintre soţ
şi soţie, dintre fiii familiei, dintre prieteni. Umanismul în gândirea chineză
se referă mai mult la colectivitate decât la individ şi mai mult la obligaţiile
individului şi calităţile sale morale decât la drepturi şi libertăţi. Se poate
concluziona că trăsătura principală a culturii chineze este punerea pe prim
plan a eticii şi de aici rezultă interesul pentru nevoile colectivităţii,
pentru autoperfecţionare, pentru armonie şi moderaţie. Este firesc, aşadar, ca
în domeniul politicii şi guvernării, preocuparea gânditorilor să se îndrepte
mai mult spre principiile morale decât spre formele politice, iar valoarea unei
guvernări să fie dată de trăsăturile morale ale principelui.
Confucius a fost acela care prin preceptele
sale a condus la accentuarea eticii ca trăsătură distinctă a culturii chineze.
Învăţăturile confucianiste au fost de atunci adânc înrădăcinate în mentalul
chinezilor, le-a dominat comportamentul în societate, le-a influenţat
definitoriu istoria şi cultura. Pornind de la principiile Marelui Maestru, s-au
accentuat interesele de grup în detrimentul celor personale şi a apărut nevoia
de perfecţionare a individului cu scopul de a se pune în slujba comunităţii. Autoperfecţionarea
porneşte de la nivelul individului şi ajunge să fie privită într-o perspectivă
mai largă. O familie bine organizată stă la baza unui stat bine guvernat, iar la
rândul său, fiecare stat, urmând acelaşi model pe calea perfecţionării şi a
eticii, intră în relaţii unul cu altul, ajungându-se la realizarea unei păcii
mondiale.
În gândirea confucianistă se poate crea o
lume ideală în care elementul de bază este armonia. Oamenii sunt diferiţi ca
profesie, au talente şi preocupări diverse, iar obligaţiile pe care le îndeplinesc
le conferă satisfacţia muncii, potrivit aspiraţiilor şi pregătirii lor. Aceasta
nu este, însă, suficient în concepţia confucianistă, ci toată viaţa indivizilor
se desfăşoară în cadrul unor relaţii armonioase, fără conflicte. Pentru a
realiza o astfel de lume, confucianiştii promovau ideea căii de mijloc a moderaţiei,
ca singura în măsură să asigure armonia. Doctrina căii de mijloc s-a aplicat
suveranilor chinezi şi persoanelor din sferele înalte ale administraţiei
imperiale, aceştia găsind soluţii pentru a îmbina toleranţa cu pedepsele prea grele,
pentru a nu adopta o politică prea aspră.
Suveranii chinezi devin conştienţi de importanţa
învăţăturilor confucianiste începând cu dinastia Han când această doctrină este
încurajată iar studiile clasice îşi găsesc toată aprecierea şi afirmarea. În 136 î.Hr., este înfiinţat un corp
de cărturari de mare ştiinţă specialişti
în cele cinci cărţi clasice (wujing boshi) care cuprinde 50 de cărturari în timpul împăratului
Wu Di (140 î.Hr. - 87 î.Hr.), crescând la un număr de 100 în perioada
împăratului Zhao Di (87 î.Hr. - 74 î.Hr.), şi ajungând la 200 în anii domniei
lui Xuan Di (74 î.Hr. - 49 î.Hr).
Influenţa confucianismului în întregul
sistem politic şi la Curte nu a fost deloc neglijabilă, ci dimpotrivă s-a
încadrat în cele mai largi dimensiuni. Recunoaşterea însemnătăţii şi valorii
principiilor Marelui Maestru şi a continuatorilor săi s-a făcut simţită într-un
mod cu totul deosebit pe parcursul veacurilor. Împăratul Gao Zu din dinastia Han de Vest a oficiat personal
ceremonii sacre dedicate memoriei lui Confucius. Wu Di a ridicat confucianismul
la rangul de cultură unică, de atunci acesta bucurându-se de un respect mai
mare din partea împăraţilor. Începând cu Ping Di din dinastia Han de Vest,
suveranii i-au acordat lui Confucius diferite titluri sacre, ceea ce s-a
întâmplat şi cu principalii săi continuatori. Pe la mijlocul perioadei
dinastiei Ming au început să se ridice glasuri împotriva confucianismului,
unele dintre acestea cuprinzând erori şi fiind marcate de subiectivism, dar
altele având un caracter progresist. Campania de critică din perioada „revoluţiei
culturale” a fost recunoscută, ulterior, ca absurdă. A urmat o perioada de
reconsiderare a atitudinii faţă de confucianism, ajungându-se la concluzia că ar
putea fi valorificat în interesul dezvoltării societăţii contemporane. Sfârşitul
anilor ’70 aduce intrarea într-o nouă etapă istorică de afirmare şi de dezvoltarea
a doctrinei celui mai mare gânditor chinez. Confucius, în modestia sa, nu putea
visa ca după două milenii de la moarte, oamenii din toată lumea vor veni în
pelerinaj pentru a-l omagia în oraşul său natal Qufu, din provincia Shandong.
Confucianismul a influenţat nu numai lumea
chineză, ci şi alte zone ale globului. Cu peste 2000 de ani în urmă a pătruns
în Coreea, Vietnam, apoi în Japonia şi în unele ţări din Asia de Sud-Est şi
Asia de Sud. Pe la sfârşitul dinastiei Ming, a fost făcut cunoscut în Europa
occidentală de către misionarii creştini trimişi în China. În 1687, au fost
tipărite la Paris în limba latină, două cărţi Lun Yu (Analecte) şi Zhong
Yong (Invariabilitatea în mediu), fiind primele opere confucianiste intrate
în occident. Înfluenţa a fost deosebit de puternică în Coreea, Japonia şi
Vietnam, dar a avut un impact şi asupra ţărilor din Europa Occidentală, oferind
gânditorilor şi revoluţionarilor sursa ideologică în lupta lor împotriva
regimului feudal. În acest sens, pot fi menţionaţi Voltaire (1694 - 1778),
scriitor şi filozof iluminist francez şi Robespierre (1758 - 1794),
conducătorul iacobinilor în timpul revoluţiei burgheze din Franţa.
Deşi confucianismul a fost şi s-a dovedit a
fi în continuare o doctrină cu aplicaţii în tot ce înseamnă viaţa şi
mentalitatea unui popor, fapt pentru care i-am acordat o atenţie specială, nu
trebuie minimizată influenţa celorlalte două filozofii - religii importante: taoismul
şi budismul. Disputându-şi întâietatea în diverse aspecte ale existenţei omului
şi ale societăţii, impactul filozofiei asupra literaţilor a fost extrem de
puternic, contribuind la formarea, la construcţia ca fiinţe umane, la modelarea
mentalităţii, a comportamentului, a moralităţii lor. Această construcţie a fost
fundaţia pe care s-au ridicat oameni valoroşi, cu certe calităţi necesare
guvernării imperiului şi, totodată, oameni ai literelor care au realizat
frumoase şi nemuritoare lucrări.
Alături de cele trei învăţături - religii,
la formarea literaţilor şi-a adus aportul sistemul de examene care impunea
studierea confucianismului, taoismului, budismului, cunoaşterea cărţilor
clasice, redactarea de poezii şi scurte lucrări de proză. Înzestrarea exemplară
sub aspect literar - artistic, filozofic, dar şi în alte domenii le-a permis
reuşita la examene, asigurându-le realizarea unei cariere, deschizându-le
perspectiva de a contribui la dezvoltarea imperiului şi făcând astfel posibilă
ridicarea Chinei la cel mai înalt nivel de civilizaţie.
Ajunşi în posturi administrative, literaţii
deveniţi funcţionari, au intrat în contact cu diferite aspecte ale vieţii
sociale, politice, militare, iar experienţele trăite, transpuse artistic, au îmbogăţit
paginile culturii ţarii lor. Talentul literar, exprimat într-o operă a cărei
valoare a rezistat până în zilele noastre, a condus la înflorirea fără
precedent a poeziei clasice populare şi culte. Un număr covârşitor de
personalităţi înalţă poezia pe culmile perfecţiunii. Proza scurtă din perioada Tang, xiaoshuo
sau nuvela are, de asemenea, o mare însemnătate deschizând calea unei evoluţii
strălucite a prozei chineze.
Oameni ai literelor şi, mulţi dintre ei,
funcţionari de prim rang, aceste personalităţi s-au implicat în toate aspectele
vieţii societăţii, oferind culturii şi civilizaţiei chineze gândirea,
talentele, profesionalismul şi întreaga lor fiinţă aflată în continuă aspiraţie
spre perfecţiune. Nu este de mirare faptul că mulţi dintre aceşti funcţionari -
literaţi au fost respectaţi şi adoraţi, luând forma zeilor.
În această lucrare am dorit să evidenţiez o
„pagină” de mare însemnătate din „cartea istoriei” Chinei. Am încercat să aduc
ceva nou prin modul de abordare tocmai pentru a accentua înflorirea culturii şi
civilizaţiei chineze ca aport al oamenilor învăţaţi. Într-o perioadă a
istoriei, China a atins idealul unei dezvoltări nemaiîntâlnite până atunci, iar
aceasta s-a datorat, în cea mai mare măsură, literaţilor - funcţionari care, ei
înşişi, au atins un ideal socio-uman şi artistic, prin configuraţia lor de oameni
desăvârşiţi, superiori, prin opera lor nemuritoare. Ei au fost şi au rămas un
ideal dorit de contemporani şi de posteritate. Influenţa gândirii lui
Confucius, unul dintre cei mai iluştri gânditori ai lumii a avut un rol
determinant. Preceptele lui de etică şi de conduită continuă să fie valabile şi
în zilele noastre şi ar putea sta la baza îmbunătăţirii situaţiei societăţii,
în general şi a condiţiei umane, în particular. Armonia dintre spirit, materie
şi natură rămâne singura cale de atingere a unui ideal. Literaţii din perioada
dinastiei Tang au dovedit că este posibil.
În lucrarea „Istoria gândirii chineze”,
Anne Cheng îşi punea o întrebare: „Ce percepem astăzi referitor la China?”.
Răspunsul autoarei justifică scopul scrierii cărţi sale, de o mare însemnătate
pentru ilustrarea gândirii chineze: „un amestec confuz de date economice
mirobolante, ştiri politice alarmante şi interpretări mai mult sau mai puţin
fondate pe cultura sa. China este acea porţiune de omenire şi civilizaţie care
rămâne încă în esenţă necunoscută lumii occidentale, fără a fi încetat să-i aţâţe
curiozitatea, visele, dorinţele”[2].
În opinia sa este „mai mult decât oricând necesar să punem bazele unei
cunoaşteri autentice, fondate pe respect şi onestitate intelectuală, şi nu pe o
imagine deformatoare care ascunde cel mai adesea o voinţă de recuperare”[3].
Aceste afirmaţii nu fac decât să susţină
concluziile la care ajunsesem eu însămi înainte de a citi rândurile scrise de
Anne Cheng, alături de faptul că ţara noastră nu reprezintă o excepţie în ceea
ce priveşte lipsa de cunoştinţe referitoare la măreaţa civilizaţie a Chinei.
Înainte de evenimentele din decembrie 1989,
China însemna în viziunea românilor, în cea mai mare parte, doar uniforme, orez
şi porţelanuri. În conjunctura actuală, în care a dovedit şi continuă să
dovedească faptul că nivelul de dezvoltare la care a ajuns este rezultatul
corelat al muncii, al organizării, al disciplinei, al tenacităţii poporului
chinez, având adânci rădăcini în solul vechii civilizaţii şi concepţii despre
viaţă, om şi societate, cred că este momentul ca noi toţi să cunoaştem mai bine
acest popor, să-l înţelegem şi să învăţăm de la el.
Cuvintele sinologului francez Marcel Granet
scrise în prima jumătate a secolului al XX-lea rămân la fel de actuale şi în
zilele noastre: „civilizaţia chineză merită mai mult decât un interes iscat de
curiozitate. Poate părea singulară, dar (este un fapt) în ea se află o mare
cantitate de experienţă umană. Nici o alta nu a servit, timp de atâţia ani, de
legătură atâtor oameni. Atunci când se pretinde a se vorbi în numele
umanismului, nu poate fi ignorată o tradiţie de cultură atât de bogată în
atracţii şi valori durabile”[4].
[1] ANNA EVA BUDURA, Diplomaţia chineză-premise istorice şi spirituale, Bucureşti, Editura Top Form, 2008, p.63.
[3] IBIDEM.
No comments:
Post a Comment