Fragment din volumul „New Beijing” , ed. 1 - 2012, ed.2 - 2022 (capitolul „Jad”)

 

JAD

Clădirea impozantă a Academiei de Studii Economice o aştepta zilnic, neclintită, rece, mpovărată de trăirile studenţilor care-şi tociseră coatele pe băncile amfiteatrelor. Trecând pe lângă ea, avea întotdeauna acelaşi gest de a ridica privirea şi de a străpunge literele scrise pe plăcuţa bine bătută în cuie pe peretele cenuşiu. Dorea să şi le întipărească în creier pentru a reuşi, în cele din urmă, să le pătrundă înţelesul. De la cuvintele „Academia de Studii Economice” începuse să curgă viaţa ei din anul în care hotărâse, vrând-nevrând, să dea examen de admitere.

Intuise că nu îi va plăcea facultatea aceea dominată de cifre şi îndoctrinare politică. O atrăsese întotdeauna literatura, ştiinţele umaniste, în general, mulându-se perfect pe structura sa interioară. Era o persoană conştiincioasă, de aceea, deşi îi displăcea total, începuse să înveţe sârguincios economie politică, matematică şi geografie. Dacă tot nu avea încotro, îşi stabilise un ţel şi trebuia să-l atingă.
Intuise că nu îi va plăcea facultatea aceea dominată de cifre şi îndoctrinare politică. O atrăsese întotdeauna literatura, ştiinţele umaniste, în general, mulându-se perfect pe structura sa interioară. Era o persoană conştiincioasă, de aceea, deşi îi displăcea total, începuse să înveţe sârguincios economie politică, matematică şi geografie. Dacă tot nu avea încotro, îşi stabilise un ţel şi trebuia să-l atingă.
Intuise că nu îi va plăcea facultatea aceea dominată de cifre şi îndoctrinare politică. O atrăsese întotdeauna literatura, ştiinţele umaniste, în general, mulându-se perfect pe structura sa interioară. Era o persoană conştiincioasă, de aceea, deşi îi displăcea total, începuse să înveţe sârguincios economie politică, matematică şi geografie. Dacă tot nu avea încotro, îşi stabilise un ţel şi trebuia să-l atingă.
Intrase la facultate cu o medie bună. Ambiţia îi era satisfăcută. Asemenea examenului de admitere, prima sesiune din anul I devenise un scop primordial. Voia să ia note mari, să exceleze, pentru a-şi demonstra ei însăşi că era capabilă. Rezultatele frumoase obţinute nu reuşiră să schimbe ceva. Ambiţia luase o pauză, dar nu fusese înlocuită de împlinire. Avusese doar satisfacţia lucrului bine făcut. Se întreba ce dorea de fapt, ce ar fi bucurat-o cu adevărat, ce aştepta. Nu mai ştia. Uitase, odată cu păşirea pentru prima dată pe scările Academiei. În sufletul ei era doar un imens gol, care o copleşea şi o făcea să asiste revoltată şi neputincioasă la scurgerea zilelor.
Trecuse primul an, apoi al doilea, iar în viaţa ei nu se petrecuse nimic incitant. Monotonia se transformase într-un mod de viaţă. Se ducea la facultate, se întorcea acasă, scria ceva, învăţa, uneori se plimba prin parcuri sau intra prin magazine. Tocea pagini întregi, fără a se strădui să înţeleagă. Pentru ea, nu aveau sens, nu însemnau nimic. Nu-i plăcuseră niciodată cifrele, însă matematica economică, statistica şi contabilitatea erau de mii de ori mai atractive decât materiile: economie politică, socialism ştiinţific, filosofie marxist-leninistă. Se transformase într-un papagal. Culmea ironiei, interesul i se îndreptă treptat spre contabilitate, odată cu excelentul curs din anul I, „Bazele contabilităţii”, predat de profesorul Voica. Examenele, colocviile, practica, vacanţa de vară nu aduseră nicio schimbare în interiorul său.
Ajunsă în anul III, viaţa îşi continuă drumul cunoscut, obişnuinţa devenise parte din propria persoană. Crizele de identitate dispărură. Se resemnase. Percepea trecerea timpului şi se simţea uneori foarte bătrână. Îi privea pe cei mai mici ca vârstă şi i se părea că viaţa lor era minunată, plină, foarte departe de a ei. Timpul curgea liniştit, fără emoţii, fără satisfacţii. Doar curgea şi, din când în când, îi dădea câte un impuls de speranţă. Ce spera, nu ştia. Aştepta.
Majoritatea orelor de curs o plictiseau. Însă cursul de „Analiză economică” şi toate celelalte în care nu existau teorii comuniste sfidau puţin uniformitatea nesuferită a limbajului de lemn. Profesorul era tânăr, părea pasionat şi preda cu elocvenţă. Ea învăţa încă de la curs formulele acelea interminabile, deşi intuia că nu-i vor folosi la nimic după absolvirea facultăţii. Se delecta cu ele, erau o adevărată încântare prin comparaţie cu peroraţiile întregi despre construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea pe drumul luminos al comunismului, despre „minunatele” congrese ale Partidului Comunist Român, despre „grija nemăsurată” a acestuia pentru bunăstarea poporului.
Din când în când, se uita spre tablă și scria de zor şirurile de cifre. Tânărul profesor, drăguţ, slăbuţ, cu un început de chelie, vorbea calm şi scria, hârşâitul cretei se auzea până în spatele sălii de curs.
Albul se întindea din ce în ce mai mult, ocupând negrul tablei, şi în faţa ochilor ei se arătă, pe neaşteptate, un ecran uriaş pe care se mişcau chipuri nedesluşite. Privi uimită, fără să înţeleagă, şi se văzu pe ea. Stătea acolo în ecranul-tablă, schimbată, cu părul aproape până la umeri, îmbrăcată cu haine negre. În realitatea orei de curs, avea părul tuns foarte scurt, băieţeşte, şi era îmbrăcată în nuanţele sale preferate, maronii.
*
Ea, cea din ecran, stătea într-un fotoliu negru, cu spătar foarte înalt, în faţa unui birou somptuos, în spatele căruia trona, pe un scaun neobişnuit, un bărbat solid, tuns „periuţă”, cu nasul cam mare şi o barbă care-i încadra faţa destul de ridată. Ea, cea din bancă, privi cu atenţie ecranul. Încăperea din el era aranjată cu gust, iar mobilierul părea nou, scump şi de calitate. O canapea de culoarea coniacului ocupa spaţiul din dreptul unor ferestre mari. Lumina soarelui pătrundea fără rezerve, punând în evidenţă o măsuţă joasă, încadrată între două fotolii, care păreau moi şi confortabile. Un platou încrustat cu floricele mici şi galbene, încărcat cu mere roşii, mari şi lucioase, împodobea centrul acesteia. Îi atrase atenţia un obiect dreptunghiular de pe un fel de etajeră maron închis. Părea un televizor, dar cu o formă ciudată. Deşi de o lungime impresionantă, era subţire cât grosimea unui creion şi avea un ecran plat. Peretele paralel cu ferestrele strălucitoare era din sticlă. Prin el se vedea o altă încăpere, mai mică, al cărui centru era ocupat de o masă ovală, lungă, înconjurată de scaune. Se afla într-un birou ministerial? Sau poate într-un birou al unui director dintr-o întreprindere socialistă? O asemenea extravaganţă nu contrasta cu lipsurile, pe care chiar şi ea, îndoctrinată politic, le constata la tot pasul?
Privirea i se opri asupra ei, cea din ecran şi asupra bărbatului în costumul gri cu dungi groase, verticale. În spatele lui era un dulap, mai degrabă o bibliotecă, pe rafturile căreia erau frumos aranjate câteva fotografii înrămate şi un calendar. Se sperie şi se minună în acelaşi timp. Citi: 13 noiembrie 2007. Cum adică? Ştia foarte bine că era 13 noiembrie 1984. Unde dispăruseră anii?
Bărbatul cu barbă stătea relaxat în uriaşul său scaun. Mânca pofticios boabe de struguri, pe care le rupea tacticos dintr-un maldăr de ciorchini aflaţi pe o fructieră albastră.
– Tu nu vrei? o îndemnă el.
– Nu, mulţumesc, domnule director, zise ea, cea din ecran, zâmbind forţat amabil.
– Hai, spune repede, ce soluţie ai găsit? Soluţii, soluţii, vreau soluţii!
Vocea directorului căpătă o tonalitate ridicată, iar ochii i se micşorară într-o dungă orizontală sub ochelarii dreptunghiulari.
– V-am spus de nenumărate ori că nu este posibil.
Iritarea din glasul ei devenise mai mult decât evidentă.
– Să nu aud aşa ceva! Vom avea venituri mari anul viitor şi tu trebuie să le fundamentezi, ca să întocmeşti bugetul.
– Eu? Vorbiţi dumneavoastră cu directorii adjuncţi. Mie mi-au spus foarte clar că nu se poate. Astea sunt veniturile estimate. Citiţi, vă rog, toate situaţiile pe care le-am primit de la direcţiile de specialitate.
Îi întinse dosarul voluminos. Directorul nu îl luă în seamă.
– Cheltuielile sunt imense comparativ cu veniturile. De aceea am venit la dumneavoastră, continuă ea.
– Îţi spun că nu accept aşa ceva, ţipă directorul, cu un accent moldovenesc şi mai pronunţat.
Ea, cea din ecran, se enervă și ridică vocea:
– Şi ce doriţi să fac eu? Să pun cifre din burtă ca să fiţi mulţumit?
– Ai grijă cum vorbeşti! Nu te obrăznici!
– Sigur, trebuie să fac ce-mi spuneţi, chiar dacă este imposibil! Nu am de gând să umflu cifrele pentru ca bugetul să arate bine. La sfârşitul anului tot dumneavoastră mă veţi întreba de ce nu am avut realizări sau, mai rău, de ce nu mai avem bani pentru salarii.
Directorul, vizibil iritat, „se lupta” cu un ciorchine de struguri, în timp ce ochii îi aruncau săgeţi otrăvite.
– Tu mereu spui NU, replică el.
– Sunt doar realistă. Anul trecut aţi convocat toţi directorii, inclusiv pe cei din filiale, în ziua liberă, pe 1 Decembrie, şi ne-am pierdut vremea căutând soluţii, cum spuneţi. Nimeni nu îndrăznea să vă contrazică, deși toţi cunoşteau realitatea, complet diferită de cea pe care o voiaţi dumneavoastră.
– Hei, vezi ce vorbeşti! aproape că urlă directorul, contrariat.
Se ridică de pe scaun, dominând-o de la înălţimea staturii sale.
Dar ea, cea din ecran, se înfuriase de-a binelea şi nu se lăsă impresionată. Continuă fără să-l ia în seamă:
– Chiar nu vă amintiţi ce s-a întâmplat anul trecut? Ce scandal a făcut directorul general economic din minister când a studiat bugetul!
– Tu faci cum îţi spun eu! Am terminat orice discuţie. Acum pleacă! Să te întorci cu soluţii!
Ea, cea din ecran, tremura de furie, părăsi fotoliul și se îndreptă spre ieşire.
– Să nu care cumva să trânteşti uşa, o ameninţă directorul și se așeză greoi pe scaunul lui.
Ieşi din încăpere, străbătu un scurt culoar, curat, alb, şi urcă scările până la etajul superior. Deschise mânioasă uşa unei alte încăperi spaţioase, bine luminate. Colegele pricepură din prima clipă că era plină de nervi. Cu ochii lipiţi de desktopurile lor, nu îndrăzneau să deschidă gura.
Fiecare avea un calculator pe birou. Ea, cea din bancă, rămase înmărmurită. Văzuse cu un an în urmă două obiecte ciudate într-un laborator din cadrul Academiei. Fusese o adevărată isterie cu acele calculatoare, atunci când profesorul de „Programare” le arătase, cu entuziasm, studenţilor curioși. Stăteau înghesuiţi în fața lor să le privească şi să asculte explicaţii din care nu pricepeau nimic, obişnuiţi doar cu maşinile de calcul în limbaj COBOL. Acum, ea, cea din bancă, era surprinsă văzând ceva asemănător în faţa fiecărei persoane.
Ea, cea din ecran, se îndreptă în grabă spre biroul de lemn de culoarea castanei, identic celorlalte, dar delimitat de restul încăperii de un corp de bibliotecă înalt şi foarte lung, care-i permitea un spaţiu doar al ei. De aici putea să audă ce vorbeau fetele şi le putea chema fără a se mai deplasa sau a telefona. În tăcerea mormântală, trânti câteva dosare. Tot nu se linişti. Ieşi din „bârlog” şi se duse spre colege să-şi verse amarul. O tânără drăguţă, cu un chip senin, i se adresă pe un ton uşor vesel şi calm:
– Şefa, nu te enerva. Doar ştii cum este el. Lasă-l, Doamne, iartă-mă, în durerea lui. Gândeşte-te că ai un copil de crescut.
– Nu mai suport! Muncim ca proastele aici şi orice facem nu e bine. Doar ţipete şi idioţenii. Îmi dau demisia!
– Hai, nu te mai supăra, insistă zâmbitoare colega cea simpatică, privind-o cu nişte ochi frumoşi, negri ca mărgelele. Toate ştim cât am stat aici, de multe ori până seara târziu, ca să punem cap la cap cifrele astea. Dar ce puteam face!
– Tocmai asta e! Muncim ca proastele! repetă ea, cea din ecran, cu năduf.
Se așeză pe un scaun rotativ, luă o riglă de pe birou şi începu să se joace cu ea.
– Noroc cu noua mea facultate, continuă. Acolo chiar mă simt bine. Mă relaxez. Și sunt în elementul meu.
– Ce ai de gând să faci după ce termini? intră în vorbă o altă tânără.
Își privea șefa candid prin ochelarii mari şi rotunzi, cu dorinţa vădită de a îndrepta discuţia într-o direcţie plăcută.
– Voi vedea! După cum v-am mai spus, nu am avut un scop anume atunci când am hotărât să urmez Facultatea de Istorie. A fost un vis şi am simţit că trebuie să-l urmez... Cine ştie! Poate voi scrie...
 
*
Tabla din sala de curs prinse culoarea sa obişnuită, neagră, decorată cu literele şi cifrele albe ale profesorului de „Analiză economică”. Ea îşi reveni cu greu. Nu mai ştia cine era, fata aceasta cu părul scurt, îmbrăcată într-o fustă lungă, maron şi un pulover de culoarea cafelei cu lapte, sau acea doamnă îmbrăcată elegant, într-un costum negru, cu o bluză de mătase în nuanţe amestecate de alb cu negru.
Plecă îngândurată spre casă, fiind convinsă că exista o defecţiune în creierul său. Frigul de afară o dezmetici. Aproape îngheţă în staţie. Așteptă o jumătate de oră pentru a se urca într-un troleibuz, fără să stea pe scară.
Ajunse, în sfârşit, acasă. În ziua mohorâtă de toamnă, întunericul căzuse mai repede ca de obicei. Pe scara blocului nu exista nicio fereastră. Bezna umpluse tot spaţiul. Curentul electric se întrerupsese din nou. Era obişnuită să urce toate cele patru etaje fără niciun licăr de lumină. Uneori, mama ei punea o lumânare pe balustrada de pe palier. Acum era plecată la o prietenă. Se chinui să deschidă uşa apartamentului.
Intră. O lumină puternică îi izbi privirea. Stupefiată, aşteptă puţin să-şi revină. Se afla într-o imensă încăpere limitată de pereţi de sticlă. Apartamentul dispăruse. Păşi cu teamă. Pantofii i se afundară într-un covor de iarbă. Spaţiul se lungea şi se lăţea, își pierdea marginile.
O alee se ivi la picioare ei. O urmă instinctiv. Călcând cu atenţie, privirea i se fixă pe asfaltul transparent. Figura ei era acolo. Din ce în ce mai surprinsă, continuă să meargă pe aleea sticloasă, pe care, în mod neaşteptat, nu aluneca. Simţea un parfum dulce de piersici şi văzu o livadă cu fructe mari, apetisante. Ispitită, întinse mâna, dorind să rupă o piersică, fructul preferat al împăraţilor chinezi. Atingerea o sperie. Rece şi lucioasă ca un glob de cristal, îi multiplica chipul în mii de imagini.
Aleea coti la dreapta şi dezvălui arcul maiestuos al unui pod galben, decorat cu dragoni şi phoenicşi. Continuă drumul, împinsă de o forţă necunoscută. Pe suprafaţa lacului azuriu, nuferi albi, roz, albaştri se odihneau, îmbiind-o să-i admire. Se opri la mijlocul podului. Din adâncuri o privea o altă persoană. Nu era nici ea, cea din bancă, nici ea, cea din ecran. Îi zâmbea complice o femeie matură, la vreo patruzeci de ani, îmbrăcată într-o rochie cu mâneci largi, lungă, de dantelă verde închis, cu un mic phoenix în dreptul inimii.
Se îndreptă spre pâlcul de bambuşi zăriți în depărtare. Trecu printre rocile cu forme stranii, care semănau izbitor cu părinţii săi, cu fratele ei, cu toţi oamenii dragi. Chipurile lor se suprapuneau peste propria reflexie în pereţii strălucitori ai rocilor. Bambuşii o aşteptau prietenoşi, iar ea se plimba printre ei, amuzată să-şi vadă imaginea verde şi dantelată purtată de trunchiurile lor.
Avea dorinţa inexplicabilă de a pleca şi de a se îndrepta spre un pavilion splendid, zărit printre bambuşi. Intră şi se aşeză pe o bancă translucidă. Medita. Priveliştea din fața ochilor o încânta. Totul era colorat. În atmosfera misterioasă şi relaxantă, se obişnuise să se vadă peste tot pe ea, dar o altă ea, care îi plăcea, pe care o percepea stăpână pe propriul destin, armonizată cu natura, cu Universul. O adiere plăcută o impulsionă să se ridice. Un pin îşi mişca ramurile într-un clinchet melodios, asemenea aceluia auzit la mesele festive, când paharele de cristal ciocnite de oaspeţi se lovesc între ele cu veselie.
Atrasă ca de un magnet, urcă un deluşor, încet, parcă plutind, şi se apropie de pinul ale cărui ramuri erau răsucite într-un mod straniu. Citise că era singurul copac care atrăgea stelele și simboliza fermitatea şi tăria de caracter. Ridică privirea. Coroana se pierdea undeva, în infinit. Se aşeză jos, la baza lui, pe pământul-cristal. Din străfunduri, se ridică în faţa ochilor săi uimiţi un bujor roz superb. Încântată, se aplecă spre el și trase în piept mireasma delicată. Petalele se deschiseră primitoare, oferindu-i întreaga lor splendoare. Se aştepta să-şi zărească noul chip în oglinda lor, dar ele se unduiau, își dăruiau parfumul şi lăsau să se vadă, în mijlocul reginei grădinii, o carte. Coperta, o stampă chinezească, îi bucură privirea, iar sus, în colţul din stânga, numele său stătea tipărit cu litere mari, verzi. Rozul bujorului se ameste-case cu verdele scrisului şi cu peisajul la fel de verde al coperţii.
Privi în jur. Culorile dispăruseră. Pinii, bambuşii, rocile, pavilionul, podul, lacul, piersicile, aleea erau acolo, la locul lor, nemişcate, însă coloritul li se risipise în nemărginirea tainică a Universului şi se adunase într-o singură culoare, verde închis – Jad.
x