Fragment din volumul „New Beijing” , ed. 1 - 2012, ed.2 - 2022 (capitolul „Parfum de tei”)

  PARFUM DE TEI

 Răsfoise o carte în metroul destul de lejer pentru o oră de vârf şi se ridicase cu greu din scaunul care se dovedise foarte confortabil. Coborî. Se îndreptă agale, fără nicio tragere de inimă, spre serviciu. Parfumul de tei plutea în aerul călduţ. Oamenii păreau mai veseli în ceasul dimineţii, chiar dacă mulţi dintre ei se grăbeau spre locurile de muncă. Ea nu făcea excepţie. Miresmele lunii iunie îi reaminteau de anii adolescenţei, de visurile din liceu, de idealurile pe care nu le atinsese. O purtau mereu mai aproape de trecut, o răscoleau, îi frământau mintea, aducându-i din nou lumina speranţei în suflet şi strălucirea în privire. Şi atunci se gândea că nu era totul pierdut, că poate undeva, cândva, parfumul de tei îi va împlini visurile. Devenea mai încrezătoare, mai sigură pe forţele proprii, iar ramurile încărcate cu gingaşele flori alb-gălbui se aplecau spre ea, ca și cum ar fi aprobat-o.
Mergea încet, fără să se grăbească. Trase adânc în piept aerul înmiresmat şi închise ochii. Încercă o contopire cu acei copaci falnici, cu crengi unduitoare purtătoare a mii de bobiţe verzi, care dădeau viaţă florilor fragile şi magice. Parfumul lor suav avea tăria de a schimba natura şi oamenii. O fericire inexplicabilă o cuprinse şi amintirea zilelor de liceu reveni. Ar fi vrut să se întoarcă în timp, să fie din nou pe bulevardul cu tei din anii aceia.
Nu voia să ajungă la serviciu. Se hotărî cu uşurinţă să schimbe puţin drumul, chiar riscând să întârzie, ocolind prin părculeţul cu doar câteva bănci, dar cu... TEI. Nu dorea să piardă niciun moment al dimineţii, în care razele astrului solar le învăluiau tandru coroanele, încălzeau florile, le amplificau parfumul și le risipeau în lumină.
Chemată de ramurile înmiresmate, se aşeză pe o bancă și se lăsă în voia lor, asemenea unei îmbrăţişări. Ar fi vrut să fie acolo cu un bărbat, a cărui iubire, unită cu farmecul teiului, să-i încarce inima de acea plenitudine visată atunci, demult, în anii adolescenţei naive. Ar fi dorit să invite, ca în poezia eminesciană, persoana iubită să viseze împreună un vis ferice, în timp ce florile de tei ar cădea deasupra lor rânduri-rânduri... Era doar ea, singură... şi florile cădeau.
Privi în sus, spre coroana bogată, şi le simţi mângâierea în coborârea lor din înaltul copacului, din ce în ce mai numeroase. Nu înţelegea ce se întâmpla, vedea doar jocul florilor care se împleteau într-o ţesătură subţire, formând o perdea înflorată, fină ca mătasea chinezească. Printre faldurile gălbui zări o tânără cam de șaisprezece ani, cu părul negru, lung şi ondulat. Purta o fustă de catifea reiată ciocolatie şi o bluză verde-crud. Mergea legănat pe tocurile destul de înalte ale pantofilor maron. Era ea, cu vreo treizeci de ani în urmă...
*
Magazinul Unirea, relativ nou pe atunci, nu avea acel aspect cenuşiu propriu celorlalte clădiri. Intră împreună cu mama ei, cu dorinţa de a admira vazele şi statuetele din porţelan chinezesc. Atrasă de arta chineză, de cultura şi civilizaţia chineză, în general, unul dintre visurile ei era să viziteze China. Citise despre porţelanuri şi aflase că în perioada înfloritoarelor dinastii Tang şi Song, între secolele al X-lea şi al XIII-lea, tehnica de fabricare cunoscuse o dezvoltare continuă. Renumit fusese porţelanul în trei culori – roşu, verde şi alb – din dinastia Tang, însă producţia atinsese apogeul pe parcursul dinastiilor Ming şi Qing, între secolul al XIV-lea şi începutul secolului al XX-lea. Oraşul Jingdezhen din sudul ţării dominase timp de sute de ani acest domeniu, fiind numit Capitala porţelanurilor chinezeşti. După secolul al VIII-lea, odată cu exportul porţelanurilor, China se afirmase în lume ca ţară a porţelanurilor.
Obiceiul de a se plimba după-amiaza cu mama sa îi oferea momente plăcute. Intrau prin magazinele alimentare, pentru a vedea ce se mai găsea în acea perioadă a epocii comuniste, sau prin Unirea şi Cocor, unde îşi pierdeau timpul, uitând-se ca fetele la diverse articole de îmbrăcăminte, dar în mod deosebit la cristaluri şi porţelanuri. Liniştea interioară simțită întotdeauna când ieşeau împreună în oraş însemna mai mult decât orice petrecere cu cei de vârsta ei. Deşi veselă şi copilăroasă, exista ceva în adâncul ei care o determina să le considere banale, superficiale. Înţelegea că a merge la ceaiuri şi în tabere era specific vârstei, însă nu i se potriveau, nu i se mulau pe structura interioară. Decât să se ducă la o petrecere, prefera să citească o carte, să se plimbe cu vreo prietenă prin Herăstrău sau pe diferite străduţe străjuite de case vechi, să viziteze muzeele, să frecventeze spectacolele de teatru. O interesau discuţiile serioase cu oameni maturi, cu scaun la cap, de la care avea ce învăţa. Alături de ei, se simţea cu adevărat excelent.
Era o adolescentă cuminte, conştiincioasă şi perseverentă şi, deşi nu-i plăceau toate materiile, având chiar oroare de unele, dorea să obţină numai note bune. Totuşi, stătea probabil prea mult cu nasul în romane, de aceea i se dezvoltase o imaginaţie bogată, chiar prea bogată. De multe ori, punea stăpânire pe ea, se transforma în visuri intense, care se îndreptau spre un viitor romantic.
Îi plăcuse la liceu. Prietena ei cea mai bună îi fusese colegă. Stăteau în aceeaşi bancă, fiind nedespărţite. La un moment dat, pauzele deveniseră prea plictisitoare. Fetele hotărâseră să caute ceva amuzant.
Într-una din zile, priveau pe fereastra larg deschisă spre colegii din clasa cu profil real, care jucau baschet în curtea liceului. Prietena ei observă imediat un tânăr subţirel, blond, cu o freză perfectă şi cu ochi albaştri.
– Priveşte, îi spuse, băiatul acela este atât de drăguţ! În viaţa mea nu am văzut ochi mai frumoşi!
Însă ea nu era atentă, nu o interesa colegul cel blond, pentru că se simţise atrasă brusc de altul, înalt, cu părul negru. Fata de lângă ea îi urmări privirea.
– Îţi place tipul? Eiii, arată foarte bine! E simpatic! Dar parcă are nasul puţin cam mare.
Ea nu o luă în seamă. Se aplecă mult peste fereastră, cu dorința de a nu-i scăpa nimic din mişcările băiatului cu părul negru. Privirile li se atinseră şi ochii lui căprui-verzui o vrăjiră instantaneu.
– Nu se poate! exclamă, râzând, prietena cea pistruiată. Se uită la tine! Eiii, a ratat un coş!
Încântată, râdea şi ea. Cu ochii în ochii ei, băiatul cel înalt nu reuşise să se concentreze! Un semn bun!
De atunci, nu exista pauză să nu caute prilejuri de a-i vedea pe cei doi din clasa de matematică. Amândouă doreau să le atragă atenţia, chiar dacă era cam greu, îmbrăcate fiind mereu în aceleaşi uniforme albastre. Un gest, o privire, un surâs deveniră arsenalul lor cel mai de preţ. În ciuda faptului că toate gândurile li se îndreptau spre ei, timiditatea şi buna creştere le împiedicau să ia iniţiativa unei eventuale relaţii de prietenie. Poate că nici nu voiau. Poate că doreau numai să caute, să-şi construiască visuri, să simtă zilnic fiorii aceia pe care eroinele îndrăgostite le trăiau în cărţile citite. Emoţiile contau! Joaca de a prinde câte o privire era mai incitantă decât certitudinea unei prietenii. Ajunsese scopul trezirii de dimineaţă şi al plecării în grabă spre şcoală. Pigmenta parcursul liniar al unui traseu clar: casă, şcoală, pregătirea lecţiilor pentru a doua zi, o ieşire în oraş în locurile deja cunoscute, lecturarea unor cărţi, de multe ori aceleaşi, noutăţile lipsind din librării.
Nu o deranja monotonia, nici nu o sesizase până atunci, i se păruse totul firesc. Venise momentul să priceapă că lipsea totuşi ceva, acele trăiri asemănătoare personajelor feminine din romane. Inima ei dorea să simtă fiorii unei iubiri romatice, să creadă în existenţa unui băiat care să o poarte permanent în gânduri. Poate că în mintea ei erau prea multe poveşti cu Ilene Cosânzene şi Feţi-Frumoşi, cu eroi gata să se sacrifice pentru femeia iubită. Visa şi aştepta. Se simţea protejată de dragostea părintească şi trăia în lumea ei idilică. Înălța castele de nisip, sperând ca ele să nu se destrame la prima adiere de vânt...
                                                         *
– Să mergem, a zis mama.
Ieşiră din magazin şi se îndreptară agale spre casă. Parcurgeau, ca de obicei, bulevardul cu tei impunători. Ziua frumoasă de iunie le accentua dispoziţia de a sporovăi despre tot şi toate. Se simţea fericită alături de mama sa, care încă tânără, îmbrăcată într-o rochiţă dreaptă, de tergal vişiniu, părea mai degrabă o soră mai mare. Îi era foarte dragă aşa, micuţă, slăbuţă, cu părul şaten, uşor ondulat şi trăsături fine, frumoase. Mereu vioaie, gata să rezolve orice problemă, nimic nu i se părea imposibil, inspira încredere şi siguranţă.
Parfumul de tei se simţea pretutindeni, îi invada inima, îi accentua sentimentul de iubire adolescentină. În spatele ei, auzi claxonul unei biciclete. Brusc, în viteză, trecu pe lângă ea nimeni altul decât băiatul cu ochii căprui-verzui, tulburători ca marea. Încetini şi se opri la o mică distanţă în faţa ei, privind-o drept în ochi, zâmbindu-i şi părând foarte mândru de fapta sa. Ea surâse intimidată şi roşie ca focul. Florile de tei se aplecau complice, parcă îi șopteau vorbele dulci pe care ar fi vrut să le audă în acele momente. Băiatul cu zâmbet fermecător le încercuia cu bicicleta, perseverent şi bătător la ochi. Desigur că mama sa observase, dar nu comenta.
Parcurseră bulevardul cu tei în douăzeci de minute. În timpul plimbării, încetinită de dorinţa ei de a nu se mai sfârşi, băiatul cu bicicleta le însoțise. Le depășise, le aşteptase, ca apoi iar să le depășească și să îi arunce de peste umăr privirea aceea verzuie, enigmatică. Inima ei bătea nebuneşte şi nu mai auzea nimic din ce îi povestea mama. Pentru ea, nu exista nimic altceva în lume decât băiatul cu bicicleta, învăluit în parfumul de tei...
 
*
O rază de soare săgetă aleea din faţa băncii pe care stătea. Din ea se desprinse imaginea agreabilă a colegului de serviciu. Îi auzi glasul plăcut şi blând:
– Ce faci aici, frumoaso? Nu mai semnezi condica astăzi? Hai, sus, e târziu!
Bărbatul înalt, binefăcut, îmbrăcat cu un costum impecabil, cămaşă bleu-ciel, cravată asortată, stătea în dreptul ei și o privea surprins. Ea tresări, nedumerită, nu înțelegea ce se întâmplase. Pentru câteva clipe, fusese din nou fata de șaisprezece ani, dar perdeaua fină ca mătasea chinezească, din flori de tei, se destrămase. Ea, cea din trecut, dispăruse. Prezenţa colegului demonstra fără dubii că timpul revenise, spaţiul era la locul lui, iar ea se îndrepta spre serviciu ca de obicei. Părăsi, fără nicio tragere de inimă, banca şi plecă alături de el.
Intră în edificiul impunător. Închise uşa şi parfumul de tei dispăru. Băiatul cu ochi căprui-verzui, tulburători ca marea, rămăsese în urmă, în timpul pierdut iremediabil. Urcă scările, ajunse în birou şi se aşeză, ca de fiecare dată, pe scaunul ergonomic, în faţa calculatorului. Începea o nouă zi de muncă.
Fără să bată la uşă, colega ei intră vijelioasă:
– Bună dimineaţa, salută, purtând pe chipul nostim un zâmbet larg. Doamne, ce frumos miroase aici! Iar ţi-ai dat cu parfumul acela de tei!
 

x