CAMELIA PANTAZI TUDOR

 
    Labirint
 A te pierde într-un labirint… Cine nu a avut nopţile îngreunate de coşmarul rătăcirii pe străzi necunoscute, locuri străine şi duşmănoase?! Cine nu s-a trezit brusc din somn, speriat de pierderea drumului, de rătăcirea prin propria fiinţă, aproape ţipând şi cu inima bătând puternic, trăind minunea trezirii, minunea regăsirii în propriul pat? Regăsire sau pierdere? Nimeni nu ar putea spune cu exactitate. Labirintul vieţii continuă să se desfăşoare zi şi noapte, până la sfârşit. Rătăcire şi regăsire. Spaimă şi liniştire. O încrengătură de trăiri, de emoţii, de nostalgii, de visuri, de speranţe…
 
*
 
Se cazase la Mestre, o fracţiune a oraşului lagunar Veneţia, la Hotel „Sirio”. Era toamnă. Octombrie. Ploaie şi frig. Departe de a fi vremea dorită pentru scurta vizită de două zile. Oarecum dezamăgită, adormise cu gândul la plimbarea care o aştepta, pe care o aştepta, chiar şi aşa… cu ploaie cu tot. Se afla într-unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei, odinioară o mare putere maritimă şi unul dintre cele mai rafinate de pe bătrânul continent, cu o influenţă importantă în domeniul artelor, arhitecturii, literaturii. Ploaia? În fond, nu avea nicio importanţă.
Se spune că nu există minuni. Cu toate acestea, în ziua de vineri 15 octombrie 1999, razele soarelui invadară camera de hotel. O treziră, luminându-i dimineaţa şi redându-i voioşia. Autobuzul nr. 2 o conduse, fără a se grăbi. O lăsă să fiarbă pe focul nerăbdării, până în apropierea locului de unde se putea urca pe un vaporaş.
Labirintul de străzi. Soarele care-l privea din înalt îi dăruise ceva din generozitatea sa, îi dezvelea tainele pentru a-i înlesni ei calea. Străbătea cu paşi mărunţi străduţele înguste, urmărind indicatoarele pentru a găsi drumul spre Piaţa San Marco. Labirintul de străzi o despărţea de celebrul loc văzut prin documentare televizate sau albume. Nu îi era teamă, ca în vis, deşi se afla pentru prima dată la Veneţia. Nu-i era teamă nici ca în realitatea vieţii sale obişnuite. Surescitarea, dorinţa de a vedea, de a cunoaşte îi accentuau curajul şi entuziasmul, îi îndemnau paşii fără nici cel mai mic efort sau şovăială. Indicatoarele deveniră, în scurt timp, lipsite de interes. Labirintul de străzi o ghida el însuşi spre ieşire…
Casele mici, vechi, colorate, unele cam neîngrijite, dărăpănate, trădându-şi anii, îi atraseră atenţia, îi abăteau privirea de la vitrinele magazinelor cu suveniruri. Canalele îşi conduceau pasagerii până la uşile acestora, în bărci sau în gondole, situaţie neobişnuită pentru ochii ei. Podul Rialto, cel mai vechi pod din oraş, care timp de peste două sute de ani fusese singura modalitate de a traversa pe jos Marele Canal, o întâmpină în toată măreţia sa. Asigurând legătura cu alte frumuseţi ale Veneţiei, Podul se dovedea a fi el însuşi un loc special de unde se puteau privi vaporaşele, gondolele, restaurantele, din păcate, cam scumpe, după aspect şi după preţiozitatea zonei.
În sfârşit, în faţa ei se desfăşură Piaţa San Marco, care încânta privirile oricui de mai bine de opt sute de ani. Porumbeii albi îşi fâlfâiau prietenoşi aripile însă, uneori, deveneau enervanţi. Năvăleau peste oameni, îi loveau fără intenţie, strecurându-le în suflet sentimentul paradoxal al fragilităţii şi al puterii. Zburau nestingheriţi prin spaţiul vast al locului încărcat de istorie, care oferea ochilor ei bucuria libertăţii, după ce se izbiseră de pereţii labirintului de străzi. Nu intră în Basilica San Marco, simbol al Veneţiei, cea mai cunoscută biserică din oraş. Se mulțumi să privească exteriorul acesteia – cele cinci arcade despărţite de stâlpi decoraţi cu marmură, mozaicul poleit cu aur aflat deasupra uşii centrale reprezentând Judecata de Apoi, statuia lui San Marco, leul înaripat, cei patru cai de bronz. Nu intră nici în Palatul Dogilor, minunat exemplu de arhitectură gotică veneţiană, al cărui aspect o impresionă, dar nu îşi permise să rămână mai mult timp în faţa numeroaselor capitele purtând sculpturi deosebite. Nu intră nici în magazinele cochete care, cu certitudine, ar fi captivat-o ca pe orice femeie, lăsă în urmă şi renumita Cafenea „Florian”, datând de la începutul secolului al XVIII-lea, încă deschisă publicului larg, căreia îi trecuseră pragul celebrităţi ca Lordul Byron, Goethe, Chateaubriand, Dickens, Proust. Merse drept înainte, printre oameni, printre porumbei, până la întinderea de apă care i se înfăţişă în toată splendoarea ei, purtând misterul unui trecut uneori glorios, alteori mai puţin glorios, al unui prezent pe care nu i-l lăsa dezvăluit decât două zile, al unui viitor ţinut pentru totdeauna ascuns de ochii ei. Dar ce importanţă aveau trecutul şi viitorul?! Prezentul o găsise acolo şi ea se bucura ca un copil, abţinându-se cu greu să nu bată din palme.
Cerul prinsese culorile asfinţitului şi se revărsa în apă într-o cascadă liliachie. Ea trase aer în piept, închise ochii şi simţi liniştea, acolo, în mijlocul mulţimii forfotinde, înconjurată de porumbei zgomotoşi. În stânga sa se afla Puntea Suspinelor. Gândul îi alunecă fără vreo explicaţie la prizonierii care, altădată, mergeau pe drumul final, de la Palatul Dogilor la locul de execuție, un ultim prilej de a mai vedea lumina soarelui... Poate că toţi suntem prizonieri, prizonieri ai propriei noastre vieţi, zbătându-ne să ne eliberăm, sperând, visând, renunţând, luptând, învingând sau pierzând. Căutăm libertatea... amăgire...
Ea simţi nevoia să se întoarcă, să treacă iarăşi prin labirint. Deschise ochii. Lumina cerului se stingea, permitea oraşului să se scufunde în misterul propriilor lumini. Se dezlipi din locul ei din faţa întinderii de apă şi se întoarse spre Piaţa San Marco. Impresionantul loc strălucea scăldat într-o lumină albastră. Nu înţelegea. Probabil că adormise, meditând în faţa apei, şi încă nu se trezise. Porni încet, fără grabă, să cerceteze piaţa. Acoperişurile şi pereţii tuturor clădirilor istorice, întreg pavajul cu modele artistice din piatră gri şi plăci de marmură albă, terasele cu măsuţe albe şi umbreluţe colorate, totul devenise de un albastru care îi amintea de operele celebrilor pictori italieni Veronese şi Tiziano. În mod ciudat, în loc să fie contrariată, se lăsă cuprinsă de o stare de linişte.
Oamenii intrau şi ieşeau din clădirile albastre fără să pară a remarca strania transformare. Ea ridică din umeri. Ce rost avea să-şi pună întrebări?! Uneori lucrurile trebuie luate aşa cum sunt... Peste oraş cădea o înserare albastră asemenea cerului care se ascundea, încetul cu încetul, în noapte. Se urcă din nou pe vaporetto, de data aceasta albastru, şi se întoarse la hotel.
Se dezbrăcă de pardesiul de culoarea untului, de fusta neagră şi bluza albă şi îşi puse o pijama de mătase neagră, special cumpărată pentru ocazia acelei călătorii. Dorea să se răsfeţe, să arate bine, să se simtă bine. Se aşeză pe patul larg, matrimonial. Somnul o luă în stăpânirea sa, nelăsându-i timp să analizeze cele întâmplate, să revadă în minte locurile vizitate. Chiar şi visele o ocoliră...
 
*
 
Vremea se înrăutăţise. Ea privi pe fereastră. Căuta vreo rază pierdută de soare ascunsă printre norii negrii. Zadarnic. Astrul alesese să dispară în acea zi de toamnă, poate supărat, poate ursuz, poate obosit. Trase pe ea un pantalon de stofă neagră şi un pulover albastru. Îşi pieptănă părul lung, privindu-se în oglinda montată pe uşa dulapului. Tresări. Albastru! Culoarea puloverului îi trezi amintirea întâmplării din ajun. Avu efectul unei cafele mari, tari şi negre după o noapte nedormită. Se repezi la fereastră şi admiră din nou priveliştea liniştită pe care Mestre i-o oferea. Nimic albastru! Şi totuşi... Îmbrăcă pardesiul subţire de culoarea untului, îşi luă umbrela vişinie şi ieşi din cameră.
Ploua mărunt. Picăturile îi loveau nu numai umbrela mare şi rezistentă, ci şi sufletul, inundându-l, curăţându-l, limpezindu-l. Nu pricepea de ce se simţea atât de uşurată, dar nu-şi bătea capul în căutarea unor răspunsuri. Refăcu drumul parcurs cu o zi înainte, care devenise trist, mohorât, parcă resemnat. Ploaia se înteţise şi nu dădea vreun semn că ar avea de gând să înceteze. Vaporaşele de pe Marele Canal îşi aşteptau cuminţi viitorii pasageri. Ea urcă în vaporetto-ul de pe linia 1.
Se afla pentru a doua zi în Veneţia. Probabil avea ultima ocazie de a o mai vizita. Cu toate acestea, alesese ca destinaţie Insula Sfânta Elena, despre care nu ştia decât că purta acelaşi nume ca insula unde îşi găsise sfârşitul împăratul Napoleon. Insula Murano, cu a ei fabrică de sticlă renumită, părea să fie de departe o destinaţie mult mai interesantă. Sau Insula San Giorgio Maggiore, sau Insula Burano... Ea alesese „Sfânta Elena”.
Ocupă un loc pe vaporetto şi, cât dură călătoria, privi impresionată superbele palazzi construite de-a lungul Marelui Canal. Nu-şi pierduseră farmecul nici biciuite de stropii reci ai ploii de toamnă.
Păşi pe pământul insulei cu un nume care o făcuse să-şi amintească de orele de istorie din perioada ciclului al doilea al şcolii generale, când bărbatul cu statură impunătoare le explicase elevilor, toţi numai ochi şi urechi, planul bătăliei de la Austerlitz, le vorbise despre mărirea şi decăderea unui mic caporal devenit un împărat temut în întreaga Europă. Forţa amintirilor domina ispitele prezentului.
„Sfânta Elena” părea desprinsă dintr-un vis. Clădirile colorate, de o parte şi de alta a străzilor, păreau construite de mâna unui copil care credea, cu naivitatea caracteristică vârstei, în existenţa perfecţiunii. Ea mergea încet, urmărea cum picăturile de ploaie se lăsau molcome peste acoperişurile caselor, ale hotelurilor, pe vechea biserică ridicată în stil gotic, abia atingându-le ca şi cum se temea să nu le producă vreo stricăciune. Totuşi, ceva se petrecea. Construcţiile acelea de poveste îşi schimbau culoarea, una câte una. Treceau printr-un curcubeu de culori, luând în final culoarea cerului, aşa cum o percepem noi aici, pe Pământ – albastră... Picăturile ploii alunecau pe trotuarele lipsite de orice urmă de denivelare, intrau în asfalt, dându-i culoarea albastră. Ei îi reveni în memorie întâmplarea din ziua anterioară. Înţelese că nu fusese o iluzie. Era real... albastrul invadase insula!
Se distră privind treptata colorare a locurilor în albastru. Liniştea continua să domine, niciun om nu se vedea, nici pe străzi, nici la ferestre... linişte perfectă, loc perfect. Albastru... Singură, se întreba ce căuta acolo. Se lăsă purtată, fără ţintă, de paşii ei neauziţi de nimeni, prin ploaia monotonă, calmă, pe trotuarele albastre. Privea casele albastre, biserica albastră, academia navală albastră, copacii albaştri, gardurile albastre. Spera să vadă măcar un om, fie el chiar şi albastru. Nimic... Se hotărî să se întoarcă.
Mergea alene, fără să se teamă de apariţia neaşteptată a vreunui autoturism, fără a mai aştepta să se schimbe vreun semafor, fără a mai fi incomodată de oamenii care în graba lor haotică izbesc pe cine nimeresc, nici de voci cu tonalităţi ridicate care zgârie neplăcut urechile celor din jur, nici de cerşetorii care se milogesc, mai mult sau mai puţin îndreptăţit, pentru un leu. Împăcată, satisfăcută de libertatea oferită de singurătatea locului perfect, tresări nemulţumită când văzu venind spre ea patru persoane. Îi făceau tot felul de semne prin care îşi manifestau bucuria. Le recunoscu imediat. Erau câţiva români întâlniţi cu o zi înainte în holul hotelului din Mestre.
– Nu se poate! exclamă singurul bărbat din acel grup vesel, privind-o de la o înălţime considerabilă prin ochelarii cu lentile mari şi rotunde. Incredibil! continuă el să se minuneze. Nici nu-mi trecea prin cap că voi întâlni vreun român aici!
Cei patru gălăgioşi puseră capăt atmosferei calme, liniştite, ca la începutul lumii. Ea privi cu teamă în jur, intuia că insula îşi va relua vechea înfăţişare.Tăcea.
– Să vă arăt ce am cumpărat ieri din „Murano”, se extazie o tânără blondă, tunsă scurt, cu ochii căprui, acoperiți de un breton mult prea lung, fericită că apăruse încă o persoană căreia să îi arate colierul roşu din renumita sticlă de Murano.
Ea se uită la bijuterie. Se străduia să se lămurească dacă regreta sau nu faptul că nu fusese la vestita fabrică, pentru a oferi ochilor ei priveliştea spendidelor podoabe. Dar nu se preocupă prea mult. Aruncă o privire în spatele său. Casele reveneau, treptat, la normal, sub ploaia torențială. Picăturile izbeau cu putere trotuarele care, cu doar puţin timp înainte, îi stătuseră sub pantofii negri şi comozi – albastre. Ceva din fosta lor culoare se prinsese de picioarele ei, îi pătrunsese în corp şi o umpluse de o linişte crezută pierdută. Ochii săi păstrară pe retină imaginea construcţiilor de un albastru odihnitor.
Regretând, părăsi insula. Simţi, însă, că insula nu o părăsise...
Vaporetto îi conduse pe cei cinci români la debarcaderul din apropierea Palatului Dogilor, unde rămaseră uimiți în fața unei Veneţii inundate. Autorităţile italiene, spre deosebire de altele în situaţii oarecum asemănătoare, se dovediseră pregătite. Montaseră poduri de lemn peste toată zona plină de apă. Persoanele care se îndreptau spre Palatul Dogilor şi, apoi, spre Piaţa San Marco, mergeau pe partea dreaptă, în şir indian, fără a se înghesui sau a încerca să depăşească. Evitau în acest fel să se lovească de cei care veneau din direcţia opusă, pe partea stângă. Poate cauza era dirijarea circulației de către agenţii aflați la capătul podurilor-străzi. Amuzaţi de această imagine, cei cinci intrară în Palatul Dogilor, ea sperând să rămână pentru a-l vizita, iar ceilalţi pentru a-şi cumpăra câteva suveniruri în timp ce se adăposteau de ploaie.
Deşi vremea se arătase atât de neprielnică, ea era entuziasmată de apropiata vizitare a Palatului în care alegerea dogilor Veneţiei avea o istorie de o mie de ani. Se aşeză la coada de la casa de bilete. Italianca trecută de prima tinereţe, nervoasă, probabil, din cauza atâtor persoane care se perindau pe acolo, îi spuse răspicat că nu-i putea schimba bancnota de 50.000 lire italiene. Enervată, şi fiind nevoită să renunţe la admirarea statuilor lui Neptun şi Marte – simboluri ale puterii veneţiene pe mare şi uscat, a lojei unde fuseseră încoronaţi dogii, a camerelor private, a picturilor primilor şaptezeci şi şase de dogi, aflate în Sala Consiliului, a picturilor lui Tintoretto şi ale lui Tiepolo, se mulţumi să cumpere o casetă video ca amintire. Plecă împreună cu ceilalţi, îndreptându-se pe podul de lemn spre destinaţia oferită de acesta.
Aspectul Pieţei San Marco, cu totul diferit de cel din ziua anterioară, o surprinse într-un mod imposibil de descris. Nu mai putea fi vorba despre acea tulburare plăcută a sufletului care produce surescitare oricărui turist la vederea unui loc la fel de renumit ca Place de la Concorde din Paris, Trafalgar Square şi Piccadilly Circus din Londra, Times Square din New York. Poate mai degrabă încerca o părere de rău pentru ce „păţise” Veneţia, amestecată cu o oarecare spaimă la gândul că oraşul se afla în pericolul de a se scufunda. Oamenii mergeau pe poduri fără a mai fi în măsură să se plimbe prin spaţiul elegant al Pieţei, să intre prin buticurile rafinate şi cafenele, ele însele inundate. Cei mai curajoşi, poate localnicii obişnuiţi cu fenomenul „aqua alta” produs, în acest caz, de ploaia abundentă, ignorau podurile de lemn şi traversau Piaţa de capul lor. Se afundau până la genunchi în apă, încălţaţi cu cizme de cauciuc. Ea regreta faptul că nu se mai putea bucura de priveliştea plină de farmec oferită cu o zi înainte de Piaţa San Marco, inundată de razele soarelui, dar se distră la gândul că o văzuse în două ipostaze, ambele inedite, cel puţin pentru ochii ei.
Destinaţia următoare, permisă de podul de lemn, era Basilica San Marco. Turiştii intrară, grăbiţi să părăsească podul care îi condusese până în interior. Crucea grecească, având fiecare braţ împărţit în trei părţi, domina biserica, iar tavanul acoperit cu mozaic stălucea încărcat de aur, bronz, pietre scumpe. Ea se apropie de un grup de turişti cărora un ghid le dădea explicaţii în franceză. Află că, iniţial, fusese o capelă pentru conducătorii veneţieni ca, ulterior, pe la începutul secolului al XIX-lea să devină locaşul Patriarhului Veneţiei. Aspectul opulent, reflectând bunăstarea şi puterea dintr-o perioadă a istoriei, îi conferise numele de Biserica de Aur. Ea îşi delectă privirea cu minunăţia aceea nemaivăzută, dar fără să simtă nimic deosebit. Forfota oamenilor, veniţi din curiozitate, ca turişti, sau numai în căutarea unui adăpost, acoperea ecourile pe care trecutul le aruncase peste timp. Biserica devenise doar un muzeu, un muzeu frumos. Atât...
Trebuia să plece. Rămăseseră multe obiective de vizitat, însă orele se scurseseră în ritmul lor obişnuit. Timpul nu este generos, el îşi parcurge paşii mereu la fel, fără să se abată din drum, fără să aplece urechea la rugăminţi, la cereri imperative, fără să se lase impresionat de dureri care cer timp de vindecare, sau de bucurii dorite a fi eterne. El este imparţial, obiectiv, dur, puternic, nimeni nefiind în stare să i se opună.
Aşa că... ea trebuia să plece!
Împreună cu ceilalţi din grup părăsi Piaţa San Marco. Părăsi labirintul de străzi. Ajunse la hotelul din Mestre şi aşteptă să vină momentul să plece din oraşul italian. Ca de obicei, dimineaţa nu se lăsă aşteptată. Aduse cu ea soarele… Venise timpul!
Plecă, lăsând pentru totdeauna în urmă Veneţia, dar purtând în suflet albastrul Insulei Sfânta Elena.
 
x