CAMELIA PANTAZI TUDOR

O zi frumoasă, dar rece. Nu-i rămăsese timp decât să se schimbe de îmbrăcămintea purtată în ziua anterioară. Voia să ajungă la workshop, scopul venirii ei la Londra, care urma să aibă loc în cadrul unui hotel din apropiere de Leincester Square. Nu avea niciun chef, ar fi preferat de mii de ori să rămână în cameră şi să rememoreze întâmplările tulburătoare prin care trecuse. Din nefericire, timpul pornise din nou pe drumul lui, alergând, forţând-o să îl urmeze. Merse pe jos, spre Trafalgar Square. Se opri să admire locul, construit în prima parte a secolului al XIX-lea, dominat de Coloana lui Nelson – vestitul amiral a cărui ultimă bătălie câştigată se desfăşurase la Capul Trafalgar în Spania. Îşi trecu privirea peste faţadele construcţiilor din jur, rămânând pironită în fața impozantei clădiri a Galeriei Naţionale. Păstra în suflet bucuria apropiatei sale întâlniri cu faimoasa colecţie de pictură europeană din perioada secolelor al XIII-lea - al XIX-lea. Porni mai departe, oarecum grăbită, şi ajunse în Leincester Square, loc cunoscut drept centru de distracţii, care atrăgea numeroşi londonezi în teatrele şi cinematografele sale. Se odihni puţin în părculeţul din mijlocul pieţei. Privi melancolică spre statuia lui Shakespeare şi, regretând despărţirea, intră în hotel.
Mic, vechi, interesant. Urcă pe scări, şi ajunse la etajul 1. O luă pe un coridor îngust, fiind atentă la fiecare uşă în parte, în căutarea unei indicaţii privind respectiva întâlnire. Auzi voci. Se apropie de o uşă larg deschisă și se opri. Îşi aruncă privirea spre interiorul încăperii. Doi bărbaţi tineri, îmbrăcaţi în costume, stăteau de vorbă la o masă special amenajată. Părea a fi sala în care trebuia să intre. Dacă nu ar face-o? Dacă şi-ar continua drumul spre Covent Garden? Discuţiile acelea îi vor ocupa câteva dimineţi şi, cu siguranţă, se vor dovedi doar pierdere de timp. Cui foloseau?! Hotărârea era luată. Coborî repede scările micului hotel. Ieşi. Se simţea liberă. Londra o aştepta! Sau ea aştepta Londra? Râdea.
Atmosfera caldă şi primitoare din Covent Garden o cuceri pe loc. Celebra Piaţă, datând de câteva secole, evoluase pe parcursul timpului. Acoperită cu frumoase arcade în stil neoclasic, devenise un principal punct de atracţie, datorită atât înfăţişării inedite, cât şi a restaurantelor, a magazinelor, a tarabelor pline cu tot felul de mărfuri, a spectacolelor date de artişti ai străzii. Îi transmise o bucurie pe care nu şi-o explică, dar pe care o acceptă. Se lăsă invadată de fiori neaşteptaţi, netulburaţi nici de răpăiala picăturilor de ploaie care nu intenţionau să ocolească oraşul, nici de răcoarea căzută brusc, făcând oamenii să grăbească paşii spre zone protectoare.
Deschise umbrela. Privi spre cerul plin de nori cenuşii. Creau impresia că se vor prăvăli peste oraş. Opera Regală se afla în faţa ei. Deşi clădirea fusese construită pe la mijlocul secolului al XIX-lea, totuşi păstrase tradiţia veacurilor în care locuitorii Londrei se bucuraseră de spectacole de operă dintre cele mai îndrăgite. Câte reprezentaţii văzuse acea clădire, câte personalităţi celebre, câţi oameni eleganţi!… Alte vremuri! Melancolia îi umbrise privirea în timp ce se lăsa udată de picăturile de ploaie devenite din ce în ce mai puternice. Stătea pironită în faţa clădirii. Înţepenise acolo.
Taxiurile negre erau luate cu asalt de trecătorii fugăriţi de ploaia torenţială. Oamenii se împuţinaseră. Picăturile de ploaie loveau cu putere tot ce atingeau. Încăpăţânate în strădania lor de a schimba aspectul oraşului, formau o perdea densă. Imposibil să se mai vadă ceva.
Ea rămase în poziţie împietrită. Înfiorată şi înfrigurată, asculta numai cântecul ploii care nu dădea semne că ar dori să înceteze, dimpotrivă, devenise asurzitor, acoperind toate zgomotele oraşului. Apoi, brusc, ploaia încetini, perdeaua picăturilor se rarefie, faţada construcţiilor şi străzile, fără oameni, deveniră vizibile. Ceva se schimbase. Oraşul îşi pierduse culorile. Ploaia continua să curgă din norii cenuşii, monotonă şi rece, în timp ce ea privea cu uimire oraşul cenuşiu. Totul prinsese culoarea norilor. Clădiri – cenuşii. Autobuze, autoturisme – cenuşii, dar şi oarecum diferite ca înfăţişare de cele văzute cu puţin timp în urmă. În depărtare, zări câteva persoane care se îndreptau spre ea, iar apropierea lor îi spori nedumerirea. Bărbaţii înalţi, blonzi, cu trăsături tipic anglo-saxone, îmbrăcaţi cu pardesie cenuşii, de modă veche, purtând pe cap pălării cenuşii, păreau desprinşi dintr-un film ai anilor ’30. Însoţitoarele lor, femei elegante, tot în pardesie cenuşii, cu pălăriuţe pe care le admirase prin filmele cu Hercule Poirot, îi ţineau de braţ, protejate fiind de umbrele cenușii, grăbite să-i urmeze, dar şi preocupate să-şi păstreze mersul graţios pe tocurile relativ înalte ale pantofilor cenușii. Oare, ce se întâmplase? Intrase într-o altă lume? O lume ruptă din timp şi aruncată acolo, în faţa ei, într-un alt secol? Norii cenuşii se prelinseseră peste oraş și îi transmisese culoarea?! Imposibil. Iluzie optică? Straniu.
Ca hipnotizată, renunţă la poziţia de statuie în ploaie şi urmă câteva perechi care se îndreptau spre Trafalgar Square. Cenuşiul pusese stăpânire pe întreaga zonă; în plus, aglomeraţia aceea de oameni şi maşini avea un aspect diferit. Poliţiştii, aflaţi în mijlocul pieţei, îndrumau, în mod eficient, circulaţia. Autoturismele, aidoma celor văzute prin albume şi prin filmele care relatau momente din prima parte a secolului al XX-lea, se strecurau cu uşurinţă printre autobuze. Asemănătoare celor pe care le ştia, dar având partea din faţă mai grosolan realizată, amintindu-i de cabina unui camion, acestea purtau tot felul de reclame: Martell, Odeon, Schwepps, Craven Plain. Mirarea îi crescu şi mai mult când zări chiar un troleibuz, numărul 667, pe care reuşi să citească: Hampton Court - Brentford şi să observe două reclame situate de-o parte şi de alta a numărului: News World – The film with real murder. Cât se poate de bizar! Parcă se afla ea însăşi într-un film. În ciuda atâtor maşini, o trăsură, neimpresionată de acea forfotă, îşi vedea liniştită de drum, fiind ocolită de un camion. Un tânăr pe o bicicletă, într-un costum cam ponosit şi cu o beretă pe cap, traversa pe la trecerea de pietoni prin dreptul unui bărbat care avea agăţate pe haină, în faţă şi în spate, acoperind-o, două reclame. Trotuarele erau pline de oameni îmbrăcaţi aproape toţi la fel. Pardesie, pălării, umbrele. Ca prin vis, trecu printre ei şi se apropie de impunătoarea clădire a Galeriei Naţionale, construită în stil neoclasic, al cărui corp central îi amintea de templele antice. Două perechi urcau treptele, cu intenţia vizibilă de a intra. Sub un imbold nestăpânit, le urmă, bucurându-se că nu trebuia să cumpere bilet. Intrarea era liberă de la inaugurarea din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Uşa se închise în urma ei.
Trecerea de la cenuşiul de afară la strălucirea din interior o năuci. Se afla pentru prima oară printre acele opere de artă, şi atracţia pe care o simţi o îndepărtă pentru câteva clipe de impresia puternică a celor întâmplate. Pictura Pălărie de paie a lui Rubens, renumit pictor flamand, demn reprezentant al stilului baroc, o atrase imediat, făcând-o să guste momentul magic al fericirii. Cât îşi dorise să o vadă! În faţa tabloului, se întreba cum fusese viaţa femeii cu ochi mari, ale cărei forme opulente pictorul le înveşmântase într-o rochie superbă. Ce ascundea privirea ei melancolică? Un anumit regret? Ce spuneau mâinile ei împreunate? Împăcare cu soarta, acceptare, echilibru regăsit? Nevoie de protecţie? Îşi desprinse cu greu privirea, căutând să nu devină ea însăşi melancolică. O roti prin sală. Dorea să cuprindă toate picturile. Menirea lor era să fie admirate. Deodată îşi aminti. Unde erau oamenii pe care îi văzuse intrând înaintea ei? Nu dispăruseră, în schimb aveau ceva diferit. Hainele lor pierduseră cenuşiul. Pardesiul unuia dintre bărbaţi, cu două rânduri de nasturi şi gulere late şi ascuţite, prinsese culoarea bleumarin, iar pălăria gri şi fularul în aceeaşi nuanţă întregeau ţinuta distinsă. Femeia care îl însoţea purta un mantou roşu, o pălărie neagră cu boruri largi şi panglică de mătase roşie. Cei doi se arătau foarte interesaţi de tabloul din faţa lor şi, la un moment dat, doamna aceea elegantă întoarse capul spre ea. Privirea îi era goală, inexpresivă, dar... îi semăna perfect... Se prăbuşi.