Fragment din volumul „Renașterea unui imperiu - cultură și guvernare în perioada dinastiei chineze Song”

 

Pictura în dinastia Song
 
Asemenea dinastiilor anterioare, Sui (589-617) şi Tang (618-907), şi în Song confucianismul, budismul şi taoismul se influenţează reciproc, se întrepătrund fundamental. Pictorii din dinastia Song au moştenit tradiţia, dar nu s-au limitat la imitaţie, ei au creat lucrări de o valoare inegalabilă. „Pictura din timpul Song a atins o perfecţiune ce nu a putut fi întrecută sau egalată în perioadele ulterioare. Mai mult, ea a reprezentat forma artistică a acelei epoci, relevînd mai bine decât orice operă literară spiritul civilizaţiei chineze, matură şi rafinată, înainte ca mongolii să fi distrus şi să fi pustiit Orientul.”[1]
În pictura epocii Song apar tendinţe noi, promovându-se ideea reprezentării metamorfozelor fiinţei prin apelarea la intuiţia autorului. Se pictează flori, păsări, figuri umane, dar cea care cunoaște o dezvoltare multilaterală și atinge o perfecţiune a tehnicii este peisagistica. „Pentru oamenii moderni, peisajele Song sunt o revelaţie. Mai mult decât orice cronică detaliată sau orice operă literară, un singur peisaj Song poate pune în lumină sensibilitatea acelei epoci rafinate şi sofisticate, care curînd avea să fie învinsă de invazia mongolă, iar arta, cel mai greu lovită, nu şi-a revenit niciodată.[2]”
S-a ajuns la o mai bună înţelegere a naturii. În Song de Nord, spiritul naturii este redat prin multiplicarea formelor. Îngrămădind munte peste munte, reprezentarea artistică sugerează momente succesive de trăiri, de experienţe şi o mişcare care trece peste limitele picturii. În Song de Sud, sunt folosite mijloace opuse, tainele naturii fiind dezvăluite în mod subtil, prin camuflarea formei, peisajul devenind un simbol vizual perceptibil al universului atotcuprinzător. În picturi apar doar câteva elemente, cum ar fi un învăţat dus de o barcă sau meditând în faţa unei cascade şi un munte solitar în fundal.
Folosind tehnica monocromă, pictorii duc peisajele pe cele mai înalte culmi ale genului.
Este perioada în care a trăit şi pictat Guo Xi (cca. 1020-1090), considerat cel mai mare peisagist chinez. În opinia lui, un artist „ar trebui să se identifice cu peisajul şi să-l observe până în momentul în care semnificaţia lui profundă i se dezvăluie”. Pentru el, munţii „sunt lucruri măreţe. În configuraţia lor se înalţă drept în sus sau se înconvoaie, se întind maiestuos sau se ghemuiesc cu umilinţă. Ei pot apărea îndrăzneţi şi puternici sau grei şi masivi, mândri şi aroganţi sau  vii şi plini de însufleţire sau, uneori, austeri şi gravi. Anumiţi munţi au aerul că se privesc unii pe alţii sau că se salută, înclinându-se reciproc. Sunt astfel situaţii încât par să aibă deasupra lor un acoperiş iar dedesubt un jilţ, în faţa lor un reazăm şi înapoia lor un spătar. Îşi pot ridica privirile ca pentru a contempla un spectacol în înălţimi; pot privi în jos ca şi când ar porunci. Acestea sunt înfăţişările grandioase ale muntelui”[3]. Artistul considera că „apa este un lucru viu. Ea poate fi adâncă şi secretă, calmă şi lină. Când vastă ca un ocean, când îngustă şi plină de meandre, ea poate oferi o aparenţă uleioasă şi lucioasă sau spumoasă şi clocotitoare. Ea se poate împărţi în izvoare multiple sau angaja într-o goană prelungită, să irumpă în jeturi tumultoase spre înalt sau să curgă la vale, în cascade, spre câmpie. Ea aduce fericire atât pescarilor cât şi arborilor şi ierburilor. Învăluită în ceţuri şi de nori, ea îşi dezvăluie cu atât mai mult farmecul; strălucind în soare pe fundul unei văi, ea va fi cu atât mai minunată. Acestea sunt aspectele vii ale apei”[4]. Despre figurile umane scrie că „ele sunt distincte, bine afirmate în cazul perspectivei în înălţime, uşor fragmentate şi abia schiţate în adâncime, simple şi estompate în perspectiva plană”[5].
Guo Xi îi sfătuia pe cei care doreau să atingă perfecţiunea în peisagistică: „Dacă vreţi să daţi înălţime unui munte faceţi în aşa fel încât el să nu se zărească integral. Va apărea cu atât mai înalt dacă va fi înconjurat de ceţuri şi de nori. Dacă vreţi să daţi impresia că apa curge în depărtare, faceţi în aşa fel încât să nu se ivească întregu-i curs. Ea se va vedea cu atât mai îndepărtată cu cât parcursul său va fi din loc în loc ascuns şi parcă întrerupt. Când un munte este vizibil din toate părţile el va fi întrerupt de acea prestanţă trufaşă ce îl caracterizează, e ca şi cum ai desena un mojar de pisat orezul! Când este reprezentată fără nici un obstacol, apa este lipsită de farmecul pe care i-l dau meandrele, ce diferenţă ar mai fi atunci între înfăţişarea ei şi a unei râme”[6]. „Când învăţăm să desenăm flori, înfigem o tulpină înflorită într-o gaură adâncă şi o privim de sus pentru a o putea percepe din toate părţile. Când învăţăm să desenăm bambuşi, într-o noapte cu lună, contemplăm umbra unui bambus reflectată pe zid, pentru a-i înţelege forma adevărată. Cel ce învaţă a picta peisaje nu trebuie să procedeze altfel. El trebuie să umble pe lângă munţi şi ape şi să se lase în întregime pătruns de spiritul lor. Un peisaj adevărat, trebuie să-l privim de departe pentru a-i percepe liniile de forţă, şi de aproape, pentru a-i sustrage substanţa. Atmosfera norilor ce animă un peisaj (de munte) nu este aceeaşi, ci variază în funcţie de anotimp: primăvara este dulce, îmbătătoare; vara densă, bogată; toamna, clară, diafană; iarna, sumbră, insipidă. Pentru a o reda vie, trebuie înainte de toate a se reliefa mişcarea generală, fără a se simţi nici cea mai mică urmă de efort. La fel din cauza ceţurilor şi pâclelor ce-l înconjoară, muntele are el însuşi aspecte ce se schimbă în funcţie de anotimp. Primăvara el este atrăgător, deschis, vara este verde, proaspăt, parcă îmbibat de apă, toamna el este conturat şi clar, împodobit magnific; iarna este melancolic şi şters, parcă abandonat somnului. Şi în acest caz este necesar să restituim impresia de ansamblu şi să ne ferim a ne împotmoli prea mult în descrierea detaliilor.”[7]
Un alt pictor, Cao Wuyi, întrebat dacă are vreo reţetă privind arta sa desăvârşită de a picta insecte şi mai ales greieri, răspunde: „aceasta nu este deloc o chestiune de reţetă. Când eram tânăr puneam greierii în cutie pentru a-i observa. Şi aceasta, zi de zi, noapte de noapte, fără a mă plictisi. Apoi din grijă pentru adevăr, îi observam în mediul lor natural, printre ierburi. Atunci am început să le sesizez natura profundă până într-acolo încât m-am identificat cu ea. Aşa încât, în momemtul când îi desenez, nu mai ştiu dacă eu am devenit greiere sau ei, greierii, s-au transformat în mine, pictorul. Acest mod de a proceda este chiar cel al Creaţiei; mai este cazul să vorbim de reţetă?[8]” Despre talentul lui Hua Guang (primul care a pictat pruni în tuş) de a reprezenta florile, renumitul poet Huang Tingjian (1045-1105) scria: „Florile pictate sunt aidoma celor pe care le contempli atunci când, într-o dimineață luminoasă şi proaspătă, te plimbi de-a lungul gardurilor unu sat solitar. Nu le lipseşte decât parfumul!”
Împăraţii au încurajat poeţii şi pictorii. Hui Zong este un exemplu elocvent. Din tinereţe, pasionat de arta caligrafică şi pictură, el continuă să picteze după urcarea pe tron, fiind renumit pentru pictura cu păsări şi flori, dar a pictat şi peisaje şi personaje. Pictura Porumbel pe o ramură de piersică este tipică pentru maniera chinezească de tratare a temelor cu vietăţi. O altă pictură renumită a acestui împărat-pictor, reprezentativă pentru înaltul nivel la care a ajuns pictura chineză în Song, este pictura Ascultând ţitera. Un om îmbrăcat în costum de curte cântă la ţiteră sub un copac semeţ. În dreapta şi stânga lui stau doi demnitari. Cel îmbrăcat în haină roşie ţine în mână un evantai și ascultă, cu capul plecat, muzica. Cel cu mantie verde pare a fi foarte atent. Un aspect din viaţa aristocraţiei chineze este descris printr-o tehnică perfectă. Tabloul degajă armonie şi linişte prin culorile sobre şi clare, prin echilibrul şi armonia compoziţiei fiind în acelaşi timp pătruns de un lirism profund. Cele trei semne caligrafice cu linii subţiri, în partea superioară a desenului aparţin împăratului. Ascultând ţitera poartă amprenta şcolii de pictură a Curţii.
Hui Zong, eminent pictor şi caligraf, patron al tuturor artelor, a adunat la Curte pictorii importanţi ai vremii şi i-a încurajat pe cei noi. A fondat prima academie de pictură din China și a organizat-o după modelul confucianist. Impunând pictorilor atât anumite teme, flori şi păsări, cât şi stilul caracterizat prin realism, respectarea regulilor, detalii îngrijite şi policrome, se dezvoltă o pictură academică. Galeria imperială avea în acea perioadă cea mai mare colecţie de picturi care a existat în Orientul Îndepărtat. În ultimi ani ai dinastiei Song de Nord a fost publicat un catalog al acestei colecţii de bronzuri şi picturi, o capodoperă a caligrafiei, care conţine informaţii şi comentarii cu privire la 231 pictori şi titlurile a mai bine de 6192 picturi.
În cadrul Academiei de pictură existau mai multe tendinţe, care aveau ca punct comun respectarea regulilor, rigoarea tehnică, specializarea pe genuri. Se aflau însă şi pictori în afara Academiei care se delimitau de ea, spre exemplu: Mi Fu, Fan Guan, Li Gonglin. Mai mult decât atât, dorind să exprime prin intermediul elementelor naturii o stare de suflet, o dispoziţie a spiritului, pictorii-literaţi recurg la pictură folosind trăsături ale pensulei mai apropiate de caligrafie. Ia astfel naştere o pictură practicată de pictorii neprofesionişti. Cel mai ilustru dintre ei este Su Shi, care afirmă foarte frumos: „Înainte de a picta un bambus, trebuie ca el să crească mai întâi în forul tău interior”. El împreună cu Huang Tingjian, Mi Fu și alții vor consacra practica de a înscrie poeme în spaţiul liber al tabloului.
Dezastrul din 1125 a determinat restrângerea artiştilor în sudul Chinei, la Hangzhou. Este perioada în care se păstrează tradiţiile, iar pictorii îşi întrec predecesorii. Pictura literaţilor va fi cu adevărat consacrată în epoca dinastiei Song de Sud de Cheng Seuxiao, Zhao Mengjian şi Yang Wujiu, care se vor specializa în pictura de orhidee, narcise şi flori de prun.
Datorită creațiilor lor se cuvine a fi prezentați şi alţi poeţi din perioada dinastiei Song, şi anume:
Fan Kuan (cca. 990-1020), pictor, maestru necontestat al „înălţimilor şi depărtărilor”, este renumit pentru priveliştile sale cu zăpezi nesfârşite. Mi Fei spunea că „în peisajele lui Fan Kuan poţi desluşi murmurul apelor”. Luni de zile se plimba prin zăpadă pentru a fi în stare să picteze „scheletul munţilor”.
Li Cheng (cca. 919-967) a fost unul dintre cei mai mari peisagişti din perioada Song. Pictura „Iarna” ilustrează stilul Song, un stil intim şi reţinut, înfăţişând natura într-un stil mai puţin fantastic decât Wu Daozi. Pinul, drept, stingher pe marginea unei prăpăstii îl simbolizează pe cărturarul demnitar care în ciuda tuturor greutăţilor rămâne neclintit, cu aceleaşi principii confucianiste de la care nu se abate niciodată.
Li Gonglin sau Longmian Jushi (1049-1106), cărturar strălucit, înalt demnitar, a devenit faimos pentru reprezentarea artistică a cailor. Petrecea zile întregi contemplând caii imperiali. Ajunge să interiorizeze total viziunea asupra acestora. Penelul său reprezenta figurile semeţe şi viguroase fără ca pictorul să se îngrijească de detalii. În plus, a tratat şi subiecte religioase, având o atracţie mărturisită pentru cele confucianiste. A pictat şi portrete, şi peisage. S-au păstrat câteva picturi, de exemplu: Rândaş khoani cu calul şi Grădina de apus, o pictură în care artistul poate fi văzut practicând artele în tovărăşia prietenilor săi.
Li Tang (1050-1131) a avut o mare influenţă asupra stilului dinastiei Song de Sud. Tehnica trăsăturii sale de penel numită „cu securea mare” va fi reluată de de doi din cei mai mari pictori de la sfârşitul dinastie Song: Ma Yuan şi Xia Gui.
Liang Kai (cca. 1140-1210) şi-a creat un stil personal, obţinând efecte impresionante de fluiditate prin gradaţii infinite ale tuşului de la alb la negru, aplicate pe un fond luminos. Prin impresia de prelingere a tuşului, artistul reuşea să-şi anime personajele. A pictat portrete, peisaje, subiecte taoiste, budiste, fiinţe supranaturale.
Ma Yuan (cca. 1160-1225) a dominat ca pictor perioada Song alături de Xia Gui (1180-1230). Împreună inventează un fel de perspectivă descentrată. Printr-un joc dramatic al spaţiilor albe şi pline, pictorul îndreaptă atenţia privitorului spre ceva neformulat şi nostalgic, care devine adevăratul subiect al operei, reuşind să sugereze totodată şi ideea infinităţii. A fost desemnat în Istoria artei drept creatorul compoziţiei asimetrice, fapt care i-a atras porecla de Ma cel dintr-un colţ.
Mi Fei sau Mi Fu (1051-1107), pictor, caligraf, poet şi teoretician al artei, cunoscut prin scrierile sale critice şi prin tratate asupra artei picturale, este unul dintre puţinii pictori literaţi care cultivă o estetică rafinată încercând să transmită picturii calităţile caligrafiei, poeziei şi meditaţiei filosofice. Iniţiator, alături de fiul său, Mi Youren (1086-1165), a stilului cu „puncte suprapuse” şi cu „puncte topite”, creează spaţialitate peisajelor prin efecte de ceţuri care se pierd în depărtări.
Xia Gui (cca.1195-1224) a creat împreună cu Ma Yuan școala de sud. Aceasta a reprezentat suprema expresie a peisajelor, determinată de consonanţa formelor, asimetria compoziţională, lirismul sobru şi meditativ, contemplarea stărilor de spirit ale naturii şi o perfectă armonie între simplitatea mijloacelor picturale şi măreţia naturii reprezentate.
Zhang Zeduan (1085-1145) a fost un pictor renumit al curţii din timpul dinastiei Song de Nord. Cel mai faimos tablou îl reprezintă Priveliştea de pe cele două maluri din ziua Qingming în care se prezintă viaţa oraşului din China secolului al XII-lea. Sunt dezvăluite nuanţele din structura de clasă, se arată lipsurile şi dificultăţile, se descriu practicile de zi cu zi, ale diferitelor persoane care interacţionează între ele, apar poduri, bărci, clădiri şi pieţe. Devenit celebru în întreaga China, un împărat al dinastiei ulterioare, Yuan s-a simţit obligat să scrie un poem de laudă.
Desigur că au mai fost şi alţi pictori de valoare (Liu Songnian, fraţii Yan Ziping şi Yan Ziyu, Ma Lin, Li Song, Liang Kai, Ju Huaijing, Xing Hao, Lu Sheng, Xu Daoning), plus o mulţime de anonimi.
În Arta picturii chineze se precizează: „Pictorii dinastiei Song vor aduce arta picturii la un grad de rafinament şi perfecţiune ce nu vor mai fi atinse niciodată”[9]. După cucerirea mongolă, epoca de aur a picturii se sfârşeşte. „Arta ulterioară, deşi adesea încîntătoare, decorativă, nu mai dovedeşte decât rareori geniul pe care îl avuseseră cu prisosinţă maeştrii Song”[10].
În final, pentru a avea o imagine mai clară asupra unor personalități din Song, deopotrivă literați, deseori pictori și oameni politici, voi lăsa cititorii în compania acestora, oferindu-le plăcerea parcurgerii câtorva versuri din creația lor, preluate din Antologia poeziei chineze, în românește de Li Yu-jiu, antologie și note de Li Yu-jiu și Dumitru M. Ion, Editura Univers, București, 1980.
 
 
 

 

 

---

[1] Fitzgerald, C. P., Istoria culturală a Chinei, Editura Humanitas, București, 1998, p 380.

[2] Ibidem, p.389.

[3] François Cheng, Arta picturii chineze, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, p.80.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p.81.

[6] Ibidem, p.82.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p.70-71.

[9] Ibidem, p.120.

[10] Fitzgerald, C. P., Istoria culturală a Chinei, Editura Humanitas, București, 1998, p.394.