Sistemul de guvernare pe plan intern
O adevărată renaştere a
statului chinez a urmat haosului celor cincizeci şi trei de ani de după
prăbușirea dinastiei Tang. Despre etapa istorică în care pe tronul imperiului
s-au aflat împăraţii dinastiei Song, Anna Eva Budura scria: „300 de ani în care
împăraţii acceptaţi prin consens au domnit în spiritul toleranţei şi
gentileţii, au patronat reforme chemate să elibereze forţa creatoare a
supuşilor lor, au vegheat asupra activităţii unui aparat de stat eficient şi
strict centralizat, au folosit funcţionari aleşi după capacităţi; 300 de ani de
bunăstare şi inventivitate ce au dat naştere la germenele timpurilor moderne şi
au propulsat China în fruntea dezvoltării economice, navigaţiei şi culturii în
lume”[1].
Transformările economice şi
sociale din perioada celor trei sute de ani s-au datorat înnoirii gândirii
politice. O bună organizare statală pe principii confucianiste, promovarea oamenilor
merituoşi prin sistemul de examene, menţinerea unui echilibru între cele două facțiuni
politice rivale, iată în câteva cuvinte fundamentul pe care s-a construit
prosperitatea imperiului.
Un extraordinar exemplu pentru conducătorii Song au constituit-o
rezultatele din timpul dinastiei Tang. Atunci s-a pus accent pe formarea
funcţionarilor-literaţi, acei oameni capabili să conducă imperiul, drept urmare
a îmbinării următorilor factori: însuşirea confucianismul, taoismul şi budismul[2],
trecerea printr-un sistem complex de examene şi experienţa obținută în cariera
politică. Învățăturile lui Confucius aduc o noutate în sistemul guvernării. În
gândirea confucianistă educația are drept scop formarea omului ales, superior
din punct de vedere moral, capabil de a servi comunitatea și principele.
Sistemul de examene are ca fundament, în Tang, credința că puterea şi
cunoşterea nu pot funcţiona decât împreună, așadar cei care conduc statul trebuie
să fie desăvârşiţi. Un literat poate să ajungă funcționar doar în măsura în
care își perfecționează cunoştinţele în domeniul respectiv, își dezvoltă
talentele artistice, dovedește calităţi morale deosebite. Scopul îl reprezintă formarea
omului superior, care nu este legat de originea sa, de multe ori umilă,
ci de instruirea minţii şi a spiritului, pentru a asigura buna guvernare a
statului. Acest om superior este literatul, care devine consilier al
împăratului şi al înalţilor demnitari. Așadar există o interdependență între
însuşirea culturii și parcurgerea unei cariere în slujba statului. Conducerea imperiului nu este posibilă fără
studiul culturii.
În perioada dinastiei Song se continuă acordarea unei
atenții speciale promovării în funcţii administrative a oamenilor competenţi. Sistemul
politic este dominat, pe cea mai întinsă perioadă, de corpul funcţionăresc. „În
nici o altă perioadă a istoriei chineze «mandarinii» nu au
exercitat un control atît de eficient asupra conducerii statului.”[3]
Sunt reduse considerabil influenţele împărăteselor, ale favoritelor, ale celor
apropiaţi de suveran. În cea mai mare parte a acestei perioade, împăratul
devine o persoană doar simbolică, miniştrii
săi deţinând adevărata putere. Ca urmare a politicii pacifiste duse de
împăraţii Song, începând cu secolul al XI-lea, puterea generalilor şi a
ofiţerilor trece pe plan secund.
Pornind de la ideile dinastiei Tang de selectare a
funcţionarilor, sistemul concursurilor ajunge la perfecţiune, prin reformarea
acestuia. La sfârşitul secolului al X-lea şi în cursul secolului al XI-lea au
fost instituite trei niveluri diferite de recrutare: la nivelul prefecturii, la
nivelul capitalei şi cele organizate la Palat în prezenţa împăratului. Obiectivitatea
probelor se garanta prin diferite măsuri, spre exemplu, anonimatul lucrărilor respective.
Primii reuşiţi au şansa unei cariere rapide, dar ceilalţi nu sunt numiţi în mod
obligatoriu în cadrul administraţiei, aşa cum s-a întâmplat în alte epoci.
Promovarea se efectuează pe baza unor recomandări, autorul devenind solidar cu
protejatul său, iar notările se încerca să fie cât mai obiective.
Hotărârile se iau de
către un consiliu de stat condus de împărat, format din cinci până la nouă membri
cu o imunitate absolută, ceea ce asigură obiectivitate. Există trei servicii
independente unul de celălalt, care se ocupă cu primirea opiniilor şi
sugestiile funcţionarilor şi ale persoanelor particulare. Rezultatul este existenţa
unor proiecte şi propuneri foarte diferite, în funcţie de apartenenţa socială a
persoanelor iniţiatoare.
Administraţia centrală este împărțită
în trei departamente: economie şi finanţe, armată şi secretariat. În provincii,
districtele sunt grupate în prefecturi, iar comisarii imperiali controlează
afacerile fiscale, juridice, economice,
militare, potrivit atribuţiilor lor. Această
independenţă a organismelor şi delimitarea strictă a competenţelor acestora,
corelată cu îmbunătăţirea sistemului de recrutare şi promovare a funcţionarilor,
a condus la o dezvoltare a imperiului.
Împăraţii Song, fiind
călăuziţi în guvernarea lor de omenie şi eficienţă, concilierea şi clemenţa
erau modalităţile de bază pentru rezolvarea problemelor. Urmarea a fost recunoaşterea
autorităţii împăraţilor de către toate clasele sociale şi lipsa revoltelor de
mare amploare, cu implicaţii pozitive asupra numărului populaţiei. Mai mult
decât atât, miniştrii căzuți în dizgraţie nu erau ucişi, ci trimişi în oraşele
de provincie, ca guvernatori. În 1083, existau circa 90 milioane de locuitori,
iar în 1124, 100 milioane. Imperiul Song de Sud număra peste 60 milioane de
locuitori, la care se adăugau cei veniți din nord: funcţionari, literaţi,
ţărani.
Începând cu secolul
al XI-lea, în viața politică a imperiului Song, teoreticenii se grupează în
două mari facțiuni politice rivale (conservatori şi inovatori sau reformişti),
ambele având la bază gândirea confucianistă. Conservatorii erau grupaţi în
jurul istoricului Sima Guang (1019-1086). Ei aveau ca principiu respectarea
gândirii confucianiste şi situau pe primul loc clasa literaţilor-funcţionari.
La baza gândirii reformiştilor se aflau idei avansate, ei propuneau reducerea
privilegiilor excesive ca suport al echilibrului statului şi chiar al
existenţei lui. De fapt, secolul al XI-lea este secolul în care se concep şi se
aplică mari reforme în sistemul politic şi social. Pe fondul mişcărilor filosofice,
aceste reforme se produc într-un anumit context istoric al problemelor legate
de sistemul de apărare a imperiului, corelate cu cele privind sferele
economicului, socialului şi politicului. Fan
Zhongyan (989-1052), cel care obţine un succes în liniştirea graniţei de
nord-vest prin pacea semnată în 1044 cu imperiul Xia de Vest, pune în practică
un proiect de reforme în sistemul de recrutare a funcţionarilor şi în domeniul
agrar şi fiscal. Dar, cel care va reforma în întregime viaţa economică,
fiscală, socială va fi Wang Anshi.
[1] Anna Eva
Budura, Diplomaţia chineză-premise
istorice şi spirituale, Editura Top Form, Bucureşti, 2008, p.68.
[2] Secolul I d.Hr., când budismul
este atestat în China, constituie începutul unui îndelungat proces de asimilare
a budismului indian de către cultura chineză, cu o influență nebănuită. Văzută ca o soluţie a salvării prin seria existenţelor viitoare încheiate
cu pacea şi liniştea, gândirea budistă oferă pentru cei săraci consolarea că
vor fi recompensaţi pentru suferinţele lor în Paradis şi că asupritorii îşi vor
primi pedeapsa în Infern. Prima învăţătură a lui Buddha constă în cele patru
adevăruri: viaţa este durere, durerea provine din dorinţă, dorinţa poate fi
stăpânită, durerea poate fi învinsă prin respectarea unor prescripţii morale şi
meditaţie profundă. Respectând aceste adevăruri, omul poate să iasă din ciclul
reîncarnărilor în care greşelile comise îl aruncă neîncetat, ajungând la
iluminare.
[3] Jacques Gernet, Lumea chineză, volumul 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 397.
No comments:
Post a Comment